84 - 85 Dec 2012 - Ian 2013.pdf

Ediţie specială

Publicaţie editată de DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY

Nr. 84 - 85 * Decembrie 2012 - Ianuarie 2013

Mihai Eminescu - cu doi ani înainte de asasinare Imagine preluată din filmul „Eminescu, Veronica, Creangă”, realizat în 1914 de regizorul Octav Minar

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

DACIA magazin

I. EDITORIAL

Mihai Eminescu şi asumarea statutului etnic de dac Profesor Gheorghe Bucur Gesturile publice ale unor personalităţi de anvergură autentice au o adâncă semnificaţie, deoarece ele au valoare de reprezentativitate. Legenda sinuciderii lui Decebal şi a căpitanilor săi a fost perpetuată în timp şi a devenit un „loc comun” arhicunoscut, cel puţin pentru români, nu pentru neobişnuitul şi spectaculosul ei, ci pentru semnificaţia majoră a acestui act. Se afirma, fără putinţă de tăgadă sau mistificare, sentimentul demnităţii, onoarei şi libertăţii. Românii, în existenţa lor istorică atât de zbuciumată, au avut nevoie de un asemenea mit al exemplarităţii de atitudine, credinţă şi comportament, prin care se eterniza viaţa ca valoare supremă, trăită, însă, în libertate şi demnitate, aşa cum au făcut-o înaintaşii, potrivit legilor lui Zalmoxe. Problema identităţii şi demnităţii naţionale rămâne şi azi o problemă specială a vieţii politice mondiale şi, desigur, europene. În condiţiile în care teoriile, tendinţele şi acţiunile de europenizare şi globalizare devin tot mai prezente în viaţa tuturor popoarelor şi a ţărilor, ca o necesitate a organizării sistemice a economiei, a cadrelor sociale, politice, culturale, a vieţii în genere, într-o perspectivă mai largă, organică – la scară planetară –, şi, deci, mai eficientă, există o reacţie a tot mai multor naţiuni la tendinţele, devenite mai accentuate şi frecvente, de încălcare a suveranităţii şi independenţei naţionale. Statele mari şi puternice nu suportă şi nu au cum să suporte asemenea tratamente şi situaţii umilitoare, pe când cele mici sau mijlocii devin obiectul unor înţelegeri şi hotărâri, luate peste capul lor şi, cel mai adesea, împotriva voinţei şi a intereselor lor. Preşedintele SUA, B. Obama, la sfârşitul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din acest an, afirma că nu vrea ca America să fie umilită vreodată şi că doreşte ca oricare american să privească ţara cu admiraţie. Aşadar, una dintre cele mai mari ţări şi cea mai puternică la ora actuală nu concepe viaţa naţiunii ca pe o anulare a elementului naţional, ba, din contră. Să nu ne mire atunci când chiar un grup de aşa-zişi intelectuali, în mare parte scriitori, ale căror

„opere”, de altfel, şi cam puţintele şi cam fără valoare, dar promovate în tiraje nejustificat de mari şi chiar în traduceri în limbi de circulaţie, aciuaţi pe lângă Institutul Cultural Român şi sub oblăduirea fostului director al acestuia, şi-au permis, pe diferite căi, să denigreze ţara, eforturile făcute de naţiune într-o epocă dificilă şi de criză. Nici nu e de mirare când însuşi directorul acestui important institut naţional denigra cultura română (cultura proprie adică), populaţia preocupată de problemele zilnice (multe şi de nerezolvat), care i se părea „pudibondă”. Promovarea culturii române în America era făcută prin expoziţii cu exponate vulgar-sexuale, implicându-l pe Eminescu în posturi denigratoare şi înjositoare. Intenţia era justificată de organizatori prin abordarea şocant-avangardistă a popularizării, dar realizarea a ieşit, cum era şi de aşteptat, execrabilă. Îl suspectăm pe H. RomanPatapievici de rea-credinţă. De fapt, personajul recidivează. El este cel ce a afimat că „dacă vrem să progresăm, trebuie să scăpăm de cadavrul din de-

1

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

bara”, referindu-se, fără niciun pic de ruşine, la „soarele poeziei româneşti”, cum îl considerăm1 pe Mihai Eminescu. Un membru al acestei grupări, Mircea Cărtărescu, ce s-a făcut cunoscut printr-o excelentă lucrare dedicată posmodernismului, de altfel un poet ce promitea, care a publicat destul de mult, şi poezie, şi proză, promovat, însă, şi el de ICR, prin fostul director, peste limitele normale, probabil pentru viziunea lui europenistă şi transnaţională, se consideră superior lui Eminescu. În 2011, a fost lansată o culegere de postume eminesciene, intitulată Vis2, întocmită de M. Cărtărescu (o intenţie lăudabilă, în fond), care cuprinde 31 de poezii din 52, găsite şi deja publicate de eminentul eminescolog Petru Creţia (revista Manuscriptum, nr. 1) în 1991. Acţiunea în sine părea un elogiu adus marelui poet. Introducerea, ce i-ar fi oferit lui Cărtărescu prilejul unei prezentări oneste, analitico-sintetice, deşi autorul cochetează cu sugestii despre modernitate, conţine fraze construite special „cam sucit”, care induc mesaje duplicitare, incorecte şi care, în fapt, îl denigrează pe poet. Iată o mostră de la p. 6-7: „Haotic, eteroclit, inegal, strălucind totuşi de acea lumină de dincolo de talent şi inteligenţă a unei minţi superioare, teancul de caiete s-ar fi rătăcit totuşi, s-ar fi dezmembrat şi s-ar fi pierdut ca atâtea alte arhive personale dacă, printr-un lent proces de consensualizare şi mitificare, Eminescu n-ar fi devenit în cele din urmă Eminescu. Dar metamorfoza bietului ziarist boem şi sărac, atins în floarea vârstei de nebunie, în poetul naţional şi geniu atotcuprinzător a produs printre admiratorii săi post-mortem o fervoare puţin obişnuită (s.n.).” Este de mirare cum confratele, contemporan, al „poetului naţional” (G. Călinescu) nu a aflat sau nu vrea să ştie de cercetările mai noi despre „sacrificarea”, „martirizarea” lui Eminescu (Gh. Gavrilă Copil îl consideră „martirul românilor cu aură de sfânt”3) şi despre valoarea operei lui. Adevărul este că pentru a ajunge un mare creator nu poţi proveni din neant, din nimic, ci trebuie să aparţii unui univers, să dezvolţi original o tradiţie, valori străbune, să continui înaintaşi iluştri. Ar fi trebuit să se ia exemplu de la un alt poet propus pentru Premiul Nobel, Nichita Stănescu, mai valoros decât Cărtărescu prin realizarea celei de a treia reforme a limbajului poetic românesc (după Eminescu şi T. Arghezi), şi care afirma cu onestitate şi cu adânci sugestii: „Eu nu sunt eu, eu sunt tu (M. Eminescu, n.n.), care vorbeşte cu gura mea.” Ar fi trebuit să se înţeleagă că valorile perene nu ţi le dau alţii. Nu poţi fi european fără a fi mai întâi român, fără a fi mai întâi în legătură cu valorile civilizaţiei străbune. Atacurile la adresa poporului nostru au în-

DACIA magazin ceput de mult, încă de când împăraţii romani şi apoi biserica catolică au interzis orice lucrare despre daci. Au dispărut sute de texte, până şi lucrarea unui împărat roman de (trist) renume, Traian – „De bello dacico.4 Trecutul istoric, tradiţiile, civilizaţia şi limba constituie elementele fundamentale ale identităţii naţionale ale unui popor. În scopul neantizării, în timp, a unei naţii, devenită, pentru centre continentale de putere, prin valoarea ei, periculoasă, aşa cum era superioara civilizaţie dacică, se acţionează perfid asupra acestor componente. „În viziunea de sclavi a aşa-zişilor istorici ai noştri, poporului îi trebuia o nouă origine, de sorginte romană, îi trebuia o nouă limbă, latina, un nou nume de ţară, România, venit de la Roma… şi toate acestea, false cum sunt, s-au perpetuat de-a lungul anilor… Prin omitere şi non-acţiune, autoritatea istorică oficială a României se face părtaşă la răul ce se instalează treptat, cu efecte catastrofale, în subconştientul poporului nostru, începând încă din copilărie, şi care impune românilor să creadă că ei sunt urmaşii Romei! Aşa ni s-a pregătit subjugarea mentală şi sufletească!”5, afirma cu dreptate dr. Napoleon Săvescu. Valorile cultural-ştiinţifice şi, în primul rând, personalităţile creatoare exprimă, esenţial şi reprezentativ, identitatea unui popor. Minimalizarea sau ocultarea operelor lui Eminescu, Enescu, Tr. Vuia, H. Coandă, Mircea Eliade ori Constantin Brâncuşi, personalităţi exponenţiale pentru noi, sunt atentate la adresa valorilor naţiunii noastre şi, ca atare, la adresa fiinţei noastre naţionale. Artişti, precum Eminescu, Enescu ori Brâncuşi, continuatori ai spiritului creator naţional în forme specifice, au fost conştienţi de rădăcinile străvechi ale artei lor, mergând până la epoca dacică. C. Brâncuşi, formulând clar ideea apartenenţei la străvechii locuitori ai acestor meleaguri – „Noi ăştia suntem daci în munţi (s.n.).”6–, dezvăluia o evidentă conştiinţă dacică. Fizionomia, concepţiile, aspiraţiile, ţinuta morală, viaţa, acţiunile civice, creaţia îl înscriu pe Eminescu în sfera şi condiţia dacică. În primul capitol – „Strămoşii” – al monografiei Viaţa lui Mihai Eminescu7, G. Călinescu numeşte zece etnii (turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sârb, rutean, polon şi armean – p. 7), care, din motive lesne de înţeles, şi-l revendică pe Eminescu (şi la care, de-a lungul timpului, s-au adăugat tătar, italian ş.a., chiar extraterestru, n.n.), analizate şi respinse de critic, cum respinge ironic şi o origine fabuloasă dacică.8 La finalul monografiei însă (capitolul „Masca lui Eminescu”), criticul face, parcă pentru a corecta

2

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

şi nuanţa enunţul iniţial, observaţii de fizionomie etnică de o valoare excepţională. Privind chipul poetului din fotografiile de la 16 ani, 18 ani şi 30 de ani şi apoi „masca nietzscheeană” din ultimii ani, i se pare că distinge esenţa fizionomiei („omul cel adevărat”) şi trage apoi o concluzie neaşteptată privind tipul uman pe care îl reprezintă: „Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi în Moldova-de-Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni (s. n.).”9 Ne atrage atenţia în mod deosebit o formulare. Cine pot fi „românii de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor…” dacă nu dacii? Se ştie din documente istorice că geţii trăiau în zona de câmpie, iar dacii în zona montană carpatică. Aici, G. Călinescu, fie conştient, fie intuitiv, a emis o observaţie fundamentală. Aşadar, fizionomic, Eminescu este „un român carpatin”, adică un dac autentic. Semnificative pentru încadrarea într-o colectivitate etnică sunt, de asemenea, modul de manifestare, în genere, a unei persoane, dar şi propria apreciere. Legătura poetului cu glia străbună, trăsăturile lui de caracter, generozitatea, nobleţea şi bogăţia lui sufletească, demnitatea trimit la aceeaşi origine dacică străveche. Conturarea viziunii dacice la Eminescu datează încă din anii adolescenţii, când a început să cunoască civilizaţia străbună, care a impresionat profund sufletul şi imaginaţia tânărului în formare. Între 14 şi 19 ani, Eminescu a colindat pe jos fruntariile ţării, înţelegând şi viaţa grea a omului simplu, dar şi tradiţiile şi valorile create din străvechime. Un moment important în închegarea acestei perspective l-a constituit întâlnirea la Sibiu, în 1866, cu Nicolae Densuşianu, mai mare cu 4 ani, care i-a vorbit, desigur, despre daci şi civilizaţia lor. Cei doi au rămas prieteni, revăzându-se, mai târziu, la Bucureşti, când istoricul contura celebra Dacie preistorică. Dacismul lui Eminescu este indisolubil legat de dragostea de patrie a tânărului în formare, la care profesorul patriot Aron Pumnul de la Cernăuţi şi-a adus o esenţială contribuţie. De asemenea, viziunea romantică a poetului îndrepta, după modelul scriitorilor 48-işti, admiraţi de el, inspiraţia către istorie, către un trecut îndepărtat, mai ales. Prin mărturisirea făcută la 24 de ani, într-o scrisoare, Veronicăi Micle („Trecutul m-a fascinat întotdeauna”10), poetul dovedea pasiunea pentru cercetarea istoriei; în perioada studiilor de la Viena şi

DACIA magazin Berlin (1869-1874) asimilase vaste cunoştinţe de istorie şi mitologie universală, despre sanscrită şi despre civilizaţia Indiei, unde, în Himalaya, credea poetul că s-au reaşezat zeii Daciei, în frunte cu Zamolx11. Civilizaţia dacică va căpăta treptat un contur tot mai accentuat în gândirea eminesciană şi va forma un fond şi un reper de stabilitate, demnitate şi glorie în sistemul său de valori morale, istorice şi etnice. Opinăm că studiul sanscritei din ultimii ani de viaţă era, în primul rând, un mijloc de a ajunge la universul şi civilizaţia dacică, la cunoaşterea şi la explicarea acestora, pe care le admira şi în care credea. Pătruns de această uimitoare şi miraculoasă spiritualitate străbună, poetul a simţit-o ca pe o preţioasă moştenire a neamului, dar şi a sa proprie, considerându-se pe sine un continuator, în contemporaneitatea sa, a înaltelor valori umane, morale, patriotice, a unei civilizaţii superioare, care oferea, peste timp, şi prin exemplul morţii demne a lui Decebal, mai ales o admirabilă lecţie de demnitate naţională. Acordându-i girul unui model existenţial de netăgăduit, Eminescu se consideră parte a civilizaţiei pe care o admiră şi, mai mult, îşi propune să o popularizeze. Poetul creează, s-ar putea spune, o perspectivă dacică, pe care o proiectează, în datele ei esenţiale, asupra întregii sale problematici scriitoriceşti. „Poetul nostru naţional” se opreşte în creaţia sa la aspectele esenţiale ale civilizaţiei geto-dace „din vremea cea căruntă”: spaţiul mirific al Daciei edenice, văzut ca un topos mitic, zeităţile dacice, figura miticosimbolică a Dochiei, regi renumiţi precum Brigbelu, Tomiris, Borebista, în special, Decebal ş.a. Gândirea, mesajul polemistului le găsim în activitatea publicistică mai ales, unde societatea este prezentată într-o viziune critică. Poetul dovedea o profundă cunoaştere a realităţilor naţionale şi dezvăluia o atitudine moral-civică şi patriotică exemplară, de înaltă responsabilitate, într-un autentic spirit dacic. Imaginea „prezentului mişelit”, confruntată cu aceea de glorie, mândrie şi demnitate de pe vremea lui Mircea cel Bătrân şi, îndeosebi , a lui Decebal, îl va nemulţumi profund şi va considera că întreaga noastră societate trebuie reformată. Reformarea se impunea a fi făcută dintr-o perspectivă valorică. Şi această perspectivă valorică era cea dacică. Aşa se face că, în 1881, va enunţa clar: „În România totul trebuie dacizat oarecum de acum înainte.” Prin această afirmaţie, Eminescu se înscrie, conştient şi direct, în statutul etnic dacic, pe care vrea să-l readucă imperativ în societatea vremii sale. Adoptarea de către Eminescu, în atari condiţii, a unei perspective valorice etice funda-

3

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

mental dacice, în scrisul şi manifestările lui civice, nu numai că nu ne miră, dar ni se pare o consecinţă directă, necesară şi firească, a formaţiei lui patriotice şi a realităţilor social-economice, politice şi culturalartistice, în degradare, din vremea sa. Modelul dacic devenea, astfel, unica soluţie a ieşirii ţării din starea de decădere la care fusese adusă. În perioada bucureşteană (1876-1889), poetul, făcând parte din Societatea „Carpaţii” (înfiinţată la 24 ianuarie 1882) şi militând pentru planul politic al Daciei Mari, propunea ca studenţii ardeleni din Bucureşti să propage acasă ideea unirii Transilvaniei cu Ţara Mumă, fapt ce l-a adus în atenţia serviciilor secrete austro-ungar şi ţarist, creându-se apoi un plan de eliminare a lui din viaţa publică, plan pus în practică sub patronajul lui T. Maiorescu. „Poetul nepereche”, cum îl consideră G. Călinescu12, este internat forţat la Spitalul doctorului Şuţu pe 28 iunie 1883 şi supus unui tratament distrugător. Astfel, Eminescu devine, aşa cum arăta Aurel David, „prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari.”13 Dacismul lui Eminescu nu este un capriciu, o modă sau expresia unei dorinţe exprese de originalitate, ci reprezintă o viziune, o concepţie, o credinţă adâncă şi temeinică, conturate încă din anii adolescenţei, având ca scop binele ţării şi al neamului său. Cercetările de paleogenetică ale profesorului univ. dr. Alexander Rodewald din Hamburg, (lucrările fiind efectuate de biologul Georgeta Cardoş din Bucureşti în cadrul tezei de doctorat, în Germania), atestă păstrarea fibrei genetice a locuitorilor daci din perioada bronzului de pe teritoriul ţării de acum mai bine de 2500 de ani până în actualitate, anulând, cu argumente ştiinţifice, teoria romanizării poporului nostru, adică a dacilor. Dacă urmărim evoluţia vieţii şi a demersurilor atitudinale, conceptuale, filosofice, politice, civice şi creative eminesciene, asumate în timp, observăm cum se configurează, ca un fir roşu ce străbate în toate epocile şi în toate manifestările lui esenţiale, componenta dominantă dacică, drept valoare, criteriu şi ideal. Afirmând „Eu simt în mine dacul”, Eminescu enunţă apartenenţa la esenţa strămoşească a fizionomiei naţiei, uitată de contemporanii superficiali. Parcă simţind „sfârşitul aproape”, el vrea să lase un testament civic clar contemporanilor şi urmaşilor. Eminescu nu este numai „dacul cel mare al poeziei româneşti”14, publicistul şi gânditorul politic, ci şi omul cu o atitudine civică exemplară, similară lui Decebal. Gesturile publice ale lui Eminescu din

DACIA magazin ultimii ani de viaţă în sănătate au valoare simbolică, deoarece sunt ultimative. Aşadar, „Lecţia Eminescu” este una exemplară, este una de mândrie, nobleţe şi demnitate patriotică, venită din străvechimea locului, lăsând testamentar credinţa în necesara asumare a condiţiei etnice a superioarei civilizaţii dacice străbune. __________________ 1 Gheorghe Bucur, Mihai Eminescu – soarele poeziei româneşti, în vol. Sub teiul lui Eminescu, editat de Asociaţia Cultural-Ştiinţifică „Vasile Pogor”, Iaşi, Ed. D&T, 2010, p. 61 – 66 şi în Dacia Magazin, nr. 73, ianuarie 2012, p. 31 – 35 2 Mihai Eminescu, Vis şi alte treizeci de poeme necunoscute, restituite de Petru Creţia, alese şi prezentate de Mircea Cărtărescu în rostirea lui Marcel Iureş, Ilustraţii Tudor Jebeleanu, Bucureşti, Ed. „Casa Radio”, 2011, 110p. 3 Proces penal „Mihai Eminescu” în Dacia Magazin, nr. 67-68, iulie–august 2011, p.74 4 Vezi Daniel Dumitru Darie, Impunerea interdicţiei asupra denumirii de dac şi Dacia, în Dacia Magazin, Nr. 82, octombrie 2012, p. 20-23, unde autorul citează cel puţin 200 de texte interzise. 5 Dacia Magazin, Cuvânt de deschidere la cel de-al XII-lea Congres Internaţional de Dacologie, nr. 67-68, iulie-august 2011, p.4 6 Apud Mihai Popescu, Rădăcinile străvechi ale artei lui Brâncuşi, în Dacia Magazin, nr. 78-79, iunie-iulie 2012, p.9 7 Bucureşti, EPL, 1966, 340 p. 8 „Lipsind orice veşti scrise din recea noapte scitică, rămâne oricum hotărât că poetul nostru nu poate coborî din nBrig-Belu sau nebunul Boerebist (!?, n.n.), precum nici din Zamolxe, nici din Baba Dochia.”, lucr. cit, p.5 9 Ibidem, p. 318 10 I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol., VI, Bucureşti, 1933, p.127, apud Mihai Pop, Eminescu şi folclorul, în Studii eminesciene, 75 de ani de la moartea poetului, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965, p.200. 11 Ms. Eminescian 2290, f. 70, apud Amita Bhose, Studiile sanscrite în România, în Analele Universităţii Bucureşti, anul XXI, 1972, p. 114. 12 „…multă vreme M. Eminescu va rămâne în poezia română nepereche”, în Eminescu, poet naţional,din Studii şi comunicări, Culegere, cuvânt înainte şi note de Al. Piru, Bucureşti, Editura tineretului, p.171 13 Aurel V. David, Eminescu, prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari, în Dacia Magazin, nr. 73, ianuarie 2012, p.10 14 Această formulă am folosit-o prima dată în articolul Mitul dacic al soarelui în poemul postum eminescian „Memento Mori”, publicat în România Mare, nr. 985 din 12 iunie 2009, p.11, apoi în Motivul soarelui în poemul eminescian postum „Memento Mori”, publicat în revista Societăţii de Ştiinţe Filologice din România Limbă şi literatură, Anul LIII, vol. I–II, 2011, p. 118–136, şi am argumentat-o în articolele din Dacia Magazin, numerele 78-79, 80, 81 şi 82/ 2012.

4

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE A. MIHAI EMINESCU

Eminescu, magul călător (4) Ioan Câmpan

Fireşte că primele cunoştinţe ştiinţifice ale naturii le va fi dobândit Eminescu încă din perioada anilor de şcoală de la Cernăuţi, deşi nu excela în aceste materii. Colegul său de la Gimnaziul cernăuţean, Ion Sahin îşi amintea: „De mic copil, Eminescu avea darul de a spune poveşti, în schimb era slab la matematici şi plătea o temă la matematică prin depănarea unei poveşti.” Nu cred că aţi mai auzit aşa ceva! T. Ştefanelli, dar şi Radu Sbiera: „Cel mai puţin samănă să-i fi ticnit limba latină şi cu deosebire matematicile”. Repetarea clasei a doua trebuie pusă în legătură cu aceste semnalări, dar şi cu obiceiul lui Mihai de a dispărea de la şcoală. Ne-a rămas şi mărturia directă a poetului, pe ms. 2 258, extrem de edificatoare: „Eu ştiu chinul ce l-am avut însumi cu matematicile în copilărie, din cauza modului rău în care mi se propunea, deşi de altfel eram unul din capetele deştepte. N-ajunsesem nici la vîrsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria. Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, încît îmi intrase-n cap ideea că matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pămîntului ... În urmă, am văzut că-s cele mai

uşoare...” Mult aş vrea să ştiu ce se ascunde sub acest În urmă subliniat de mine... O altă posibilă explicaţie, de altfel extrem de comună, ne-o oferă un dascăl al lui Eminescu, I. Sbiera: „Eminescu ... a fost învăţăcelul meu din limba romînească şi ne înţelegeam foarte bine împreună, era foarte bun şi blînd băiet, dar n-avea gust la studii serioase şi sistematice, lua toate mai pe uşorul, căuta să culeagă floricele, dar nu-i plăcea să-şi înghimpe degeţelele”. Aşa că învăţăcelul Mihai va continua să înghită pilulele amare ale ştiinţelor până la Blaj, în primăvara lui 1866, după cum arăta ortacul său N. Petra-Petrescu: „L-am văzut cu manuale de fizică şi matematică. Studiile acestea, zicea el, că îi sunt grele şi nu se putea împăca cu ele.” S-ar putea, deci, afirma, că până prin 1869 Eminescu nu se avea prieten cu bazele ştiinţelor. Întâmplător, ştiu ce înseamnă să înveţi un tânăr cum să apuce pe drumul înţelegerii lumii fizice. De aceea, avem dreptul să ne mirăm că, dintr-odată, mai târziu, se ocupă de diverse domenii ale fizicii, aşa cum înfăţişam mai înaine. Observaţiile lui G. Călinescu referitoare la ms. 2 270 şi 2 291 mi se par destul de criticabile, având în vedere că veneau de pe poziţia literatului necalificat ştiinţific (pe domeniul „real”), iar în urma sa progresul ştiinţei a continuat în descoperiri, concepţii şi abordări noi, ceea ce ne îngăduie şi nouă, celor mai modeşti, să „cotrobăim” prin lada cu manuscrise eminesciene. Textele ştiinţifice rămase de la el ne indică stadiul dezvoltării fizicii la acea vreme, de bună seamă. Totuşi, cu o nelinişte crescândă, putem sesiza ici şi colo aspecte care ne duc cu gândul că Eminescu a păşit dincolo de aceste graniţe, devenind un precursor şi un vizionar, aşa cum şi alţii s-au calificat în istoria ştiinţei. Voi prezenta câteva dintre ele, având la bază conţinutul manualelor de liceu actuale. De pildă, Eminescu are prioritatea termino-

5

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

logică pentru „cuant”, înaintea lui Max Planck (1900, teoria cuantelor), aşa cum scria în ms. 2 267: „Electricitatea. Este acelaşi cuant de putere, care c-o repejune incalculabilă se preface într-un cuant egal în cellalt loc, fără a avea necesitatea de-un substrat material suficient şi proporţional pentru a se comunica. Curios lucru!” La vremea scrierii acestor rânduri, cu cca. 30 de ani înainte de 1900, între savanţi încă se ducea bătălia pentru admiterea „eterului universal” , ipoteză abandonată mult mai târziu. Noi, în vremea noastră, am învăţat că particulele luminii, fotonii, călătoresc prin vid exact cum zicea Eminescu, cu o „repejune incalculabilă”. Într-o epocă în care aproape toţi cunoscuţii săi mai credeau încă Pământul centrul lumii, găsim în ms. 1 829 „Pământul parcurge (...) 4,1 mile pe secundă; o repejune necunoscută pe Pămînt, exceptînd repejunea luminii şi electricităţii”. Asimilarea ultimelor două categorii s-a produs prin 1864, într-un tratat de electromagnetism scos de J. C. Maxwell, având la bază elemente experimentale şi teoretice, descoperite de Oerstedt, Faraday şi Ampère. Va fi citit Eminescu aceste lucrări? Repejunea propagării electricităţii e, în orice caz, tot atît de mare ca a luminei (300.000 de km într-o secundă)”. Cunoscătorii vor observa şi prezenţa la Eminescu a ideii fundamental corecte privind propagarea interacţiunii electromagnetice cu viteza finală c, din aproape în aproape, ca în ms. 2 275: „Electricitatea e aceeaşi forţă oarecum în suspensie, în circulaţie, fără spor, fără scădere. Forţa care se pune în mişcare în cutare punct poate fi însă retardată după unităţi de timp mai lungi sau mai scurte; se înţelege că şi circulaţia, rotaţiunea, se retardează”. Sunt noţiuni de calcul diferenţial din ecuaţiile fizicii, exprimate ca atare: divergenţa, integrala curbilinie, rotorul ... Şi iată, în ms. 2 267, un uluitor model fizicopoetic pentru (ce să cred?) o interacţiune undă-particulă, care poate ascunde multe: „Să ne-nchipuim că razele soarelui ar fi ca nişte fire subţiri de mătasă, din care unele se torc drept, altele c-o ondulaţie din ce în ce mai mare. Ele dau de forţa Pămîntului, moleculul atins de ele începe să se-nvîrtească ca un mosoraş mic şi le deapănă în jurul său. Toate organismele sunt asemenea unei depănători, cari prefac mişcarea în linie dreaptă – care-ar fi infinit de lungă – într-o linie învălătucită împrejurul ei, ca la ghem. Gheme de lumină.” S-ar putea recunoaşte aici multe elemente ale fizicii cuantice descoperite şi studiate mai către contemporaneitatea noastră, după ce Eminescu a plecat în ceea lume: efectul fotoelectric (1877 H. Hertz), dualismul undă-corpuscul (L. De Broglie 1924). Vă invit

DACIA magazin să căutaţi în cărţile de fizică. În 1905, A. Einstein explica legile efectului fotoelectric luând în considerare interacţiunea fotonelectron, iar Louis de Broglie asocia o undă caracteristică oricărei microparticule. Ceva mai târziu, alţi fizicieni dezvoltă fizica cuantică şi localizează particula în mod probabilistic în zona în care amplitudinea undei asociate este maximă. Dar toţi aceştia au trăit la mulţi ani după Eminescu! Cititorul poate observa cum poetul nostru se străduieşte să scrie în româneşte, ceva care nu se mai scrisese încă până la el: descrierea fenomenului, corelaţii, terminologie (toate, „poetic”). La vremea sa (ca şi azi, în parte) încă nu se cristalizaseră pe deplin nici conţinuturile matematice, nici denumirile. Iată cum Eminescu poate fi privit şi ca un precursor de referinţă în domeniul limbajului ştiinţific. Regret că aceste fireşti oscilaţii de termeni îmi subminează oarecum demersul următor, legat de câteva formule cuprinse în manuscrisul eminescian nr. 2 267. Astfel, dacă „ceea ce nu se cheltuieşte în mişcare, se păstrează ca energie”, atunci ne explică aceasta şi aşa: v = m·d, în care v este viteză (zice el), m masă, iar d distanţă (adică înălţimea ridicării capului). Dar produsul m·d reprezintă azi, pentru noi, o energie exprimată în unităţi g=l, cum scria şi el în altă parte. Înseamnă că v ar fi o energie, în termeni actuali. Vă voi arăta acum o altă formulă din manuscris, dar numai dacă vă ţineţi bine firea (atenţie, fizicieni!): v = m·c², unde c este numită de el „repejunea finală”, adică viteza limită a propagării interacţiunii, ceea ce noi zicem că este viteza luminii. Nu mai contenesc cu semnele uimirii, pentru că sărmanul Einstein a produs celebra formulă E = mc² abia în 1905. Ce să cred? Că Einstein l-a citit pe Eminescu. A se observa şi coincidenţa asupra literei c (de la celeritate) la o distanţă de 30 de ani în favoarea lui Eminescu. Cine mă contrazice? Contraargumentele de genul că, vezi Doamne, mc² este energia cinetică, sau că Eminescu ar fi aflat această formulă de la alţii în perioada vieneză nu se susţin deloc. În primul rând, el ştia că în varianta cinetică acest produs trebuia împărţit la doi (se găseşte în alt text!) iar în al doilea rând, dacă formula ar fi circulat în mediile intelectuale ştiinţifice anterior, fiţi siguri că istoria ar fi consemnat-o cu mare vâlvă; şi apoi, cine era şi ce reprezenta Eminescu în Viena anilor 1869-1872 ca să aibă acces privilegiat la ea? Eu nu am găsit nicio dovadă. Şi aş mai îndemna pe cineva mai tânăr şi mai abil să se învrednicească a descoperi rosturile şi semnificaţia formulelor şi desenelor din manuscrisele eminesciene, care, unui literat, îi apar fără niciun sens. Sfinte hieroglife! Consultaţi bibliografia sau Internetul!

6

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN VIZIUNEA PUBLICISTICĂ EMINESCIANĂ Tereza Danciu

III Educaţie şi cultură Eminescu avea o înţelelgere clară asupra relaţiei dintre educaţie şi cultură. „Educaţia e cultura caracterului, cultura e educaţia minţii. Educaţia are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. În fine, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie cu un cerc restrâns de cunoştinţe, pe când, din contră, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot să fie cuprinse de un om fără caracter, imoral şi fără inimă”28. Dacă vorbim despre cultura poporului nostru, o perioadă îndelungată de timp, românii au avut o cultură nescrisă. Scrisul a avut mai mult caracter oficial, fiind folosit şi răspândit la cancelaria regală sau a domnului şi în rândurile preoţimii, iar învăţământul apărând tot în jurul acestor medii. Cu toate acestea, nimic nu a alterat frumuseţea şi valoarea culturii noastre tradiţionale. Inconvenientele derivă din dificultatea reconstituirii acestor valori în prezent. Modernizarea societăţii româneşti a adus cu sine şi problema modernizării învăţământului şi culturii prin înfiinţarea de şcoli în mediul rural, creşterea numărului şcolilor de la oraş, diferenţierea între învăţământul primar şi gimnazial, înfiinţarea de şcoli speciale, dezvoltarea învăţământului superior, accesul gratuit al elevilor de şcoală primară, învăţământ mixt; atât pentru fete, cât şi pentru băieţi, modernizarea programelor şcolare, salarizarea profesorilor etc.29 Măsurile adoptate nu au condus întotdeauna spre finalitatea dorită, inadvertenţe putând fi constatate chiar din textele de lege sau din maniera de aplicare a normelor destinate reformei învăţământului. Cu obiectivitatea caracteristică, Eminescu atrăgea atenţia asupra neregulilor sesizate. Unele dintre acestea, cum ar fi nepregătirea sau neimplicarea profesorilor în procesul de învăţare, proasta salarizare a acestora, fiind la ordinea zilei: „Şcoalele noastre

sunt rele – iată o temă adeseori repetată de ziarele politice şi literare… Cauza decadenţei şcolilor e dar declasarea generală care se răsfrânge asupra corpului profesoral ca asupra întregii ţări. Răul trebuie scos din rădăcină; trebuia ca fiecăruia, fie director de bancă, fie amploiat la Regie, la domenii, la drumul de fier, să i se ceară în schimbul echivalentului material probe că posedă un capital intelectual de resort, probe că a-nvăţat carte, că pricepe treaba la care e pus. Dar când măsura generală de cultură ce li se cere Mihăileştilor, Costineştilor şi Caradalelor sunt patru clase primare, iar echivalentul material, plătit din munca altora în schimbul acelei preţioase culturi, se suie la milioane, nu se poate pretinde nici la profesori să fie altfel de cum sunt, să nu fie gonitori de funcţii ca toţi, cumularzi ca toţi, şi să lege de gard o carte care-n România nu-ţi ajută la nimic dacă n-ai doza necesară de viclenie pentru a te-ntrece cu semi-străinii la pescuit în apă tulbure”. Şi „ când nu se mai află oameni oneşti în ţară… nu este nebun acela care, în ciuda lumii şi pentru ca să râdă toţi de el, încearcă a fi onest? Când cu patru clase primare şi violoncel ajungi prim-redactor, deputat, director de bancă, răscumpărător de drum de fier, milionar – apoi nu e nebun acela care-nvaţă însuşi şi-nvaţă şi pe alţii, pentru ce? Pentru 200 – 300 de franci pe lună? Nu, să fim drepţi. Ceea ce nu se cere de la nimeni nu se ceară nici de la profesori. Şi ei sunt oameni ca toţi oameni; când unul plagiază nu face decât să urmeze exemplul ministrului său; când e neglijent urmează pe cei mai iluştri dintre concetăţenii săi, cu-n cuvânt sunt ca toţi şi toţi sunt ca dânşii. Dacă există decepţii să nu ne mire. E câte unul care a prins dragoste de ştiinţa lui, care, în sfera ei senină, găseşte un adevărat liman de scăpare din putreziciunea şi mizeria ce-l înconjoară; pentru care iubirea adevărului pentru el însuşi e un echivalent moral suficient al muncii lui”30. O altă problemă a fost pentru noi „învăţămân-

7

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

tul în străinătate, creând din clasele bogate, întregi generaţii de oameni fără conştiinţa ţării lor, fără obişnuinţa limbii ei, plini de uimire care va degenera în dispreţ, faţă de o civilizaţie fatal inferioară acelei în mijlocul căreia au fost educaţi”31. Efectele unei astfel de mentalităţi se resimt şi astăzi. În plus, în educaţia şi cultura de astăzi a poporului român, constatăm situaţii paradoxale. De exemplu, în perioada anterioară anului 1989, când informaţia era filtrată şi posibilitatea noastră de circulaţie limitată, eram mult mai educaţi şi aveam mai multă cultură decât azi. Societatea noastră contemporană este o societate informatizată, dar în care nu mai facem diferenţa între bine şi rău, între valoare şi nonvaloare şi am ales, în cele din urmă, să nu ne mai informăm deloc. Nu ne mai apreciem cultura proprie, nu ne mai interesează istoria şi nu găsim nicio justificare în studierea ei şi ne-am ales modele comportamentale superficiale. Am şters cu buretele civilizaţia noastră tradiţională şi o mare parte din responsabilitate o poartă şi regimul comunist pentru care tradiţiile au fost doar de paradă. Peisajul nostru rural când nu este încărcat de dramatism devine de-a dreptul hilar; ţăranul român,

DACIA magazin reîmproprietărit după 1989, dar totuşi sărac, merge astăzi la câmp cu sapa într-o mână şi cu telefonul mobil în cealaltă mână. Până aici a ajuns incapacitatea de guvernare a reprezentanţilor noştri politici. Iar alinierea noastră la standardele europene promite o nouă dezrădăcinare în care nu ştim cât la sută vom mai fi noi. Caracterul atemporal al creaţiei eminesciene La aproape 40 de ani de la trecerea în nefiinţă a poetului, referindu-se la ziaristica eminesciană, Perpessicius nota: „…articolele lui Eminescu par scrise de aseară pentru ziua de azi”32. Ce putem spune la mai bine de un secol? Nu putem decât să constatăm cu dezamăgire că, după ce au trecut peste noi două războaie mondiale, după ce am schimbat regimuri politice şi forme de guvernământ, aproape nimic din starea de lucruri contemporană poetului nu a suferit modificări astăzi. Se pare că la noi „libertatea, egalitatea şi fraternitatea” îmbracă invariabil aceleaşi haine. Dictatura a adus schimbări şi am fi fost curioşi să fi aflat părerea poetului despre această pagină a istoriei noastre. În decembrie 1989, eram bucuroşi că lăsam în urmă o perioadă de privaţiuni şi limitări şi cu speranţă priveam către un viitor pe care îl doream mai bun. La scurtă vreme, însă, observam că paşii noştri nu ne purtau înainte, ci că ne întorceam la un trecut pe care părinţii şi bunicii noştri îl considerau abandonat. După terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, românii făceau ochii roată către cer, aşteptând să vină americanii. Au venit după aproape 50 de ani, aducând cu ei „beneficiile” unei societăţi globalizate. Şi dacă regimul comunist trecea cu tăvălugul peste tradiţiile românului într-o industrializare forţată, acum renunţăm la tot ce a mai rămas din fiinţa noastră naţională în favoarea aceloraşi valori occidentale. Parcă în momentul când ne-am ştiut fiinţe pe acest teritoriu, cineva ne-a blestemat să nu trăim niciodată liniştiţi în matca noastră şi să suportăm veşnic influenţe, când de Răsărit, când de la Apus, când din ambele sensuri. Societatea de consum americană ne-a readus valorile democratice, fără de care nu ne este permis accesul către societăţile civilizate şi nici în Europa. Aşa se face că în România de astăzi, obosiţi să tot ascultăm acelaşi discurs în două ore de program, le acceptăm pe acelea ale clasei politice actuale pe fundalul sonor tehno – oriental. Referindu-se la clasa politică a epocii sale, Mihai Eminescu încerca printr-un exerciţiu retoric să descopere cine erau cei care conduceau destinele naţiunii sale şi care erau adevăratele lor interese. După

8

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

părerea sa, ţărani nu erau. „Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi - numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţărei”33. Cu alte cuvinte, „plebea de sus”, care face politică, în timp ce „poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zece ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român”34. Ideea pe care o desprindem este că şi atunci, ca şi acum, nu trebuia să ai o pregătire anume ca să fii reprezentant de onoare al neamului. Ci trebuia să ai viclenia şi lipsa de scrupule de a parveni, politica fiind modalitatea ideală în acest scop. Şi atunci, ca şi acum, avocaţi, profesori de universitate, de licee şi de şcoli primare, ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori, toţi fac politică pentru a se îmbogăţi. În rest, nimic nu mai contează. Conştiinţa colectivă, preţuirea istoriei neamului, a tezaurului său cultural, mândria naţională sunt expresii căzute în desuetudine, bune de scos de la naftalină numai în preajma campaniilor electorale. În timp ce o parte a populaţiei a sărăcit, o alta abia trăieşte modest de la o zi la alta, proaspăt îmbogăţiţii societăţii contemporane se miră ce să mai vândă din această ţară. „Greaua moştenire din perioada de tristă amintire”, pământ, aur, petrol, lemn, energie, totul se vinde indiferent de preţul pe care-l vor avea de plătit generaţiile următoare. Banii publici pentru investiţiile în cercetare, pentru agricultură, industrie, infrastructură, educaţie, turism, protecţia mediului nu ştiu cum se face că ori sunt puţini, ori dispar ca prin farmec. Bugetul ţării, sărăcit de câţiva ani încoace, este votat cu aceeaşi grabă şi aceeaşi iresponsabilitate ca şi pe vremea lui Eminescu: „Când s-ar căzut ca bugetul să fie mult discutat şi votat, articolele zboară şi sfârâie unul după altul ca spiţele de la roată sau de la vârtelniţă, vicepreşedintele somnoros, Camera somnoroasă, raportul somnoros petrec ca prin vis condici după condei fără ca cineva să mai deschiză gura. Toată grija Camerei nu mai e ca bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia; răspunderea ministerului să fie acoperită prin votul unei camere neresponsabile

DACIA magazin ş-atunci toate vor fi bune”. Drept consecinţă, educaţia şi cercetarea sunt domenii care nu mai interesează pe nimeni. Învăţământul este într-o continuă stare de degradare şi nu ştim cine este mai vinovat; statul, că i-a trimis pe profesori la periferia societăţii; profesorii, că şi-au pierdut elanul şi au renunţat la profesionalism; elevii, că între pregătirea în şcoală şi pregătirea pentru viaţă nu pun semnul echivalenţei. În cultură este o continuă luptă a valorilor şi non-valorilor şi am primit cu titlu gratuit cultura de consum americană. Agricultura practicată astăzi este aceeaşi cu cea de pe timpul strămoşilor daci. Despre caracterul rudimentar al agriculturii avea să scrie şi Eminescu pe la 1881: „… starea cea proastă a agriculturii care cultivă pământul în mod cu totul primitiv, fără a întrebuinţa irigaţiuni, îngrăşarea pământului sau scurgerea pământului de apă, prin urmare în mod cu mult înapoiat de cum cultivau românii cei vechi, şi că în această privire, noi în timp de 2000 de ani în loc de a merge înainte am dat înapoi”35. În infrastructură şi turism avem viteza melcului şi de foarte multe ori ni se întâmplă să se frângă caru-n drum, aşa cum bine grăia poetul nostru , acum mai bine de o sută de ani. Şi expresia nu este nici improprie, nici învechită, pentru că pe şoselele noastre alături de cele mai moderne maşini circulă adesea şi căruţe. Protecţia mediului este domeniul unde dezinteresul şi ignoranţa fac casă bună. Tăierea pădurilor grăbeşte deşertificarea şi ne rarefiază aerul. Românii noştri cei vechi nu tăiau nici un lemn şi nu desţeleneau nici un fir de iarbă fără acordul întregii comunităţi şi exista Legea braniştii, care proteja pădurea şi conform căreia nicio persoană străină nu putea intra, vâna, culege fructe, cosi fânul, nu putea face selişti sau curături într-o pădure. Astăzi de la vlădică la opincă tăiem fără cruţare copacii şi ne lăsăm gunoaiele în faţa porţii. Într-un astfel de decor şi într-o astfel de atmosferă politică, socială, economică, culturală ne întrebăm dezorientaţi ce ne mai poate pregăti destinul şi cum va arăta societatea românească, când vom fi şi noi doar nişte umbre în univers. În care viitor toate aceste neajunsuri vor fi doar o tristă pagină de istorie. Până atunci observăm cu mirare cât ne-au fost „clasicii” noştri de contemporani şi „singurul refugiu de multele inconveniente ale vieţii” nu este decât acela că „Dumnezeu, în înalta sa bunăvoinţă, a dat omului râsul cu toată scara, de la zâmbetul ironic până la clocotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg

9

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

înzestrate de la natură încât nu sunt în stare a înţelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în nişte oglinzi rele, totul se reflectă strâmb şi în proporţii pocite, făcându-şi complimente unul altuia şi numindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te întrista şi de a dispera de viitorul omenirii, dacă n-ai şti că după o sută de ani, de pildă, peste amândouă despărţămintele geniilor contimporani, peste balamuc şi puşcărie, va creşte iarbă şi că, în amintirea generaţiei viitoare, toate fizionomiile acestea vor fi pierit fără nici o urmă, ca cercurile din faţa unei ape stătătoare”. Sunt însă situaţii, când nici măcar râsul nu ne mai ajută şi ducem o luptă fără rezultat şi fără speranţă, aşa cum avea să declare şi poetul după şase ani de muncă istovitoare la gazetă: „Tu trebuie să-ţi închipuieşti astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii şi peste acest [sic] bolnav, care ar avea nevoie de cel puţin şase luni de repaus pentru a-şi veni în fire. Ei bine, de şase ani aproape o duc într-o muncă zadarnică, de şase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, cu toate acestea e singurul adevărat; de şase ani n-am linişte, n-am repausul senin, de care aş avea atâta trebuinţă pentru ca să mai pot lucra şi altceva decât politică… Eu rămân cel mai amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu mai merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiunea a urmat la decepţiune şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei săncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung repaus ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc

şi nu mă mai recunosc”. Cât de nemiloasă şi cât de indiferentă poate să fie societatea încât sub povara ei să te simţi vlăguit până la epuizare şi unde sunt beneficiile democraţiei, dacă nu este capabilă nici măcar valorile să şi le întreţină. De multe ori au plecat din lumea acesta neştiute de nimeni şi fără să ceară nimic în schimb pentru imensa lor contribuţie adusă tezaurului nostru cultural sau ştiinţific. „Începeau în curând căldurile verii, scria George Călinescu în cartea sa dedicată vieţii poetului, când lumea, în frunte cu patronii conservatori, fugea din Bucureşti, iar poetul rămânea singur să asude asupra mormanelor de corecturi şi să-şi alcătuiască informaţiile pentru gazetă până târziu în noapte. Spiritul obosit şi blazat al lui Eminescu, învrăjbit de un sânge veninos şi ţinut pe loc de o vârtoşie trupească înnăscută, mai luptă câtăva vreme împotriva destinelor, apoi răul se dezlănţui şi coardele maestrului plezniră”36. Note: 28. M. Eminescu, manuscris -2257; 29. Istoria românilor, vol. VII, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 813- 824; 30. M. Eminescu, [Şcoalele noastre sunt rele…], în Timpul, 13 august 1882; 31. N. Iorga, Istoria învăţământului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag. 164; 32. Perpessicius, Eminesciana, Ed. Junimea, Iaşi, 1983, pag. 461; 33. M. Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, în Timpul, II, 11 decembrie 1877; 34. Ibidem; 35. M. Eminescu, Timpul, 9 aprilie, 1881; 36. G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, pag. 281.

ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN» Începând cu data de 1.01.2013, preţul unui abonament la revista noastră este 65 lei/ an, iar preţul/bucata este 4 lei.

10

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

„CAZUL CARAGIALE”1 Conf. univ Dr. G.D. Iscru

Îl preţuim sincer, la superlativ, pe marele I. L. Caragiale pentru opera sa creată în etapa „primului avânt” al „capitalismului” în România. A făcut parte din generaţia de aur a dramaturgiei noastre. S-a instalat în fruntea genului atât de pretenţios al comediei. Un Caragiale ne-ar fi trebuit şi în etapa „socialismului” de interpretare şi direcţionare marxist-leninistă – fie şi printr-o dramaturgie de sertar, a genului, valorificabilă ulterior sau chiar atunci, dar în exil, pe alte meridiane, căci în ţară autorul ar fi ajuns repede, cel puţin, la „Canal”. Cu atât mai mult ne-ar fi trebuit un Caragiale în „tranziţia” spre... nicăieri de după 1989. Şi încă ne-ar trebui, căci „etapa” nu s-a încheiat. Degradarea morală a vieţii politice, a lumii politice, a autointitulatei „clase politice” – incompatibilă cu aspiraţiile şi obiectivele societăţii moderne! – a ajuns din nou la un maximum şi s-a instalat la temelia crizei generale în care lumea se află – şi noi cu lumea! – şi despre care „analiştii” şi „formatorii de opinie” se întrec în a nu-i întrezări sfârşitul! Interesant însă este că autorul articolului, dl., desigur, jurist, Ion Oltean – o minte „brici” şi de aleasă cultură umanistă, nu numai juridică, - îl laudă cu deplin temei pe „nenea Iancu” pentru excepţionala sa operă, dar şi pentru orientarea sa politică în epocă: atunci când a simţit că „se îngroaşă gluma” şi Caţavencii sau Tipăteştii s-ar putea să nu-l mai ierte (cazul „plagiatului” a fost un semn în acest sens!), spre bătrâneţe a profitat de o împrejurare şi a preferat autoexilul într-un oraş european în care degradarea morală nu era

ca la noi sau ca în altă urbe vecină. Autorul articolului – şi dânsul, desigur, un jurist respectabil, cu o „foncţie” onorabilă între „servanţii Justiţiei” de azi! – are însă şi o obiecţie la „cavalcada” satirică a lui „nenea Iancu”: atacul acestuia la sacrosancta instituţie a Justiţiei! Căci, dacă a caricaturiza până la grotesc pe câţiva avocaţi „clănţăi” încă îi era permis, de-ar fi ştiut mai multă istorie Caragiale nu-şi putea permite să-i „tipizeze” pe exponenţii Dreptăţii „ca pe nişte proşti ordinari” – obiectează autorul. Or, „nenea Iancu”, în avântul său ... caragialesc”, doritor cu orice preţ (?) să facă lumea să râdă de „clănţăi” şi de proştii cu ifose, a ignorat – zice dl. Ion Oltean – că „de-alungul timpului lumea <> ... alcătuia armătura intelectuală a societăţii”. Halal „soţietate” (a Franţei prerevoluţionare, n.n.), care se părea că îşi pierduse busola pe vremea regelui francez, care a sfârşit sub ghilotină şi în care lumea „servanţilor justiţiei” se afla în fruntea acelui „carnaval”, permiţând „iluminaţilor” lui Waisshaupt să arunce ţara în haos! S-ar putea însă ca un nou Caragiale să nu se fi născut! Sau ca „servanţii justiţiei” noastre, „orientându-se” – de la tinerii avocaţi doritori să apere Dreptatea până la onorabilii magistraţi cu salarii onorabile şi pensii „speciale” – să fie in corpore şi serioşi şi realişti, astfel că un Caragiale, azi, ar rămâne şomer! ... Dar şi oameni ca „nenea Iancu”, cu simţul realului, nu doar al umorului, sunt, se pare, dintre aceia care ştiu bine să se „orienteze”, să se „descurce”. Ar fi găsit el o cale. De ce nu vii, nene Iancule?

11

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

Există totuşi un motiv – şi serios şi delicat, deopotrivă! – pentru a putea vorbi de „cazul Caragiale”: Infamia pe care, ca bun prieten, şi-a permis-o faţă de Eminescu, deşi el, Caragiale, ca prieten, era şi bun cunoscător al valorii şi sensibilităţii geniului nostru naţional. Căci Veronica devenise femeia vieţii acestuia! A fost un act de degradare morală a făptuitorului şi de cădere din calitatea sa de prieten, un act similar unei blasfemii; infamie suportată în tăcere de cel în cauză. Doar unui frate i-a mărturisit trădarea „grecului”. „Curat murdar”, nene Iancule, cum zici matale! Dar cazul a ajuns în „târg” şi în ţară, poate prin informaţii junimişti, poate printr-o „scăpare” a făptuitorului însuşi la un pahar cu vreun „Mitică” sau în alt loc ca ... „între bărbaţi” de aceeaşi „talie”. Iar cei în stare să maculeze tot, fiind şi în cunoştinţă de cauză, nu l-au menajat, sub acest aspect, pe capricornul suferinţei, nici în posteritate. Au făcut să fie pus mormântul lui Caragiale, în 1912, lângă cel al lui Eminescu,

pentru ca „sărmanul Dionis” să nu aibă tihnă şi odihnă nici în mormânt, cum îşi exprimase el acel ultim şi „singur dor”! Nu le-a fost de ajuns că au inclus, în amenajarea mormântului, parte din mesajul pe care l-au pus în „ediţia Maiorescu” a volumului de „Poesii de Mihail Eminescu”, pentru a şti „fraţii”, în orice lojă s-ar afla, că soarta „inamicului” lor este pecetluită, volum editat în mare grabă la sfârşitul anului în care i-au provocat autorului moartea civilă (1883; s-ar putea ca volumul să fi fost antedatat). Pentru mormântul lui Caragiale, pentru valoarea operei sale unanim recunoscută, se putea găsi, în cimitirul Bellu, un spaţiu corespunzător. Rezon! Nene Iancule!

____________________ 1

. O adnotare la articolul d-lui. Ion Oltean, cu acest titlu, apărut în revista „Palatul de Justiţie” s.n., an XXIII, 2012, nr. 7, p. 1-2.

EMINESCU ŞI LIMBA SANSCRITĂ – din volumul EMINESCU* – Amita Bhose Mihai Eminescu a întreprins traducerea lucrării Gramatica critică abreviată a limbii sanscrite de Franz Bopp. Manuscrisul acestei traduceri neterminate, intercalate pe alocuri cu paginile transcrise după glosarul sanscrit-latin al aceluiaşi autor, se află în Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi1. Chiar o privire fugară aruncată asupra lucrării relevă seriozitatea cu care Eminescu s-a angajat la această muncă şi efortul pe care l-a depus în executarea ei. Oricine ar fi tentat să se întrebe: care a fost rostul unei asemenea munci uriaşe şi aparent gratuite? Problema poate fi analizată în două trepte: ce l-a determinat pe Eminescu să înveţe sanscrita şi, apoi, ce l-a îndemnat să traducă gramatica limbii respective? Deşi preocupările ştiinţifice ale poetului au fost mai puţin cunoscute până la apariţia volumului mai sus menţionat, s-au enunţat câteva păreri în privinţa traducerii. G. Călinescu s-a ocupat de spectele biografice ale problemei şi a susţinut că, în timpul bolii, spiritul poetului se arăta invadat, sub o formă maniacală, de preocupări lingvistice obsedante, legate îndeosebi de limbile clasice şi

12

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

orientale. Părerea este subiectivă. Arion Roşu a privit problema din punct[ul] de vedere al preocupării artistice a poetului; el a crezut că interesul lui Eminescu pentru cultura indiană, inclusiv cel pentru sanscrită, nu a fost decât un ecou dunărean al romantismului apusean. Pe plan istoric, momentul Eminescu se situează în ultima fază a romanitsmului, când interesul poeţilor pentru literatura indiană nu mai era atât de pronunţat ca în vremea lui William Jones şi Goethe, adică pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XIX-lea. Întrucât exotismul romantic aproape dispăruse până la venirea lui Eminescu în Austria şi Germania, el nu putea să exercite o influenţă puternică asupra gândirii acestuia. În urma editării numeroaselor însemnări din manuscrise, reeditării articolelor din presa vremii şi a cercetării efectuate în ultimii ani despre cultura poetului, îndeosebi cea orientală, s-a schimbat optica criticii româneşti în această privinţă. Cele două afirmaţii de mai sus sunt acum depăşite. Exegetului şi biografului de astăzi i se cere analiza împrejurărilor culturale care au determinat formaţia intelectuală a lui Eminescu dintr-un alt punct de vedere decât cel tradiţional, acela al romantismului occidental. Anii petrecuţi de Eminescu la Berlin coincid cu perioada cercetărilor intense în domeniul indianismului. În 1872, când el se înscrie la Universitatea din Berlin, F. Max. Müller publică volumul al V-lea al Rgvedei, şi în 1874, când poetul pleacă din Berlin, apare şi volumul al VI-lea al acestei lucrări. Primul volum apăruse spre sfârşitul anului 1849. Tot în 1874 a avut loc primul congres al orientaliştilor la Londra, cu ocazia centenarului înfiinţării Societăţii Asiatice la Calcutta. În acei ani, Max Müller proiectează editarea colecţiei The Sacred Books of the East, care va pune temelia cercetărilor orientalistice; primele trei volume ale acesteia apar în 1879, an în care Eminescu publică Rugăciunea unui dac. Pe acea vreme, se ţineau cursuri de limbi şi literaturi orientale la Universitatea din Berlin. Câteva din ele, de ex. Cursurile limbilor sanscrită, pali (limbă în care au fost scrise primele texte buddhiste) şi zendă, precum prelegeri despre imnuri din Rgveda şi Atharvaveda, ţinute de Albrecht Weber, sunt semnalate într-un caiet al lui Eminescu din perioada berlineză. Literatura sanscrită clasică a fost reprezentată de piesa Mālavika şi Agnimitra a lui Kālidāsa, în cadrul cursului aceluiaşi profesor. Între prelegerile profesorului Ebel este semnalată „importanţa limbii sanscrite”. În Viaţa lui Mihai Eminescu, G. Călinescu s-a întrebat dacă poetul, „care va încerca să facă un

DACIA magazin vocabular de limbă sanscrită”, nu cumva a asistat la acele cursuri. Există [o] mărturie verbală semnalată în comentariul nostru la Gramatica sanscrită, vol. XIV al Operelor poetului, că poetul a frecventat cursul de sanscrită la Berlin. Informaţia ne-a fost comunicată de către cunoscutul sanscritolog Sergiu AlGeorge, care, la rându-i, a aflat-o de la P. Iordănescu, un student al lui Constantin Georgian, un contemporan al lui Eminescu. Căutând să integreze pasiunea lui Eminescu pentru sanscrită în lumea spirituală a poetului, Tudor Vianu a observat, într-un articol publicat în India, că acel interes se născuse din dorinţa de a citi textele originale ale filozofiei indiene, ale căror traduceri nu-l satisfăcuseră pe deplin. Argumentul lui Vianu ne pare cel mai raţional. Altfel, nu se poate explica de ce Eminescu a depus un efort incredibil şi a pus tot sufletul în traducerea gramaticii lui Bopp. Credem că Eminescu îşi dăduse seama de faptul că pregătirea în filozofia indiană impune o cunoaştere serioasă a filologiei sanscrite, fiindcă este imposibil să pătrunzi în spiritualitatea indiană fără să stăpâneşti subtilitatea limbii sanscrite, limbă în care au fost gândite şi redactate textele antice indiene. Dar această întrebare, la rândul ei, ridică o altă întrebare. De ce oare Eminescu a simţit o neapărată nevoie de a pătrunde în esenţa filozofiei indiene? Pasiunea poetului român pentru miturile popoarelor vechi, mai ales cele cosmogonice, şi intenţia de a le asimila în propria operă se fac remarcate în creaţia sa artistică. El nu s-a limitat la mitologie; s-a informat în toate domeniile culturii şi ale ştiinţei, inclusiv cele ale ştiinţelor exacte şi ale naturii. El citea, conspecta şi traducea lucrări ştiinţifice de diferite profiluri, aşa cum se vede din traducerile ştiinţifice cuprinse în volumul amintit al Operelor, precum şi în Fragmentarium, editat de Magdalena Vatamaniuc, unde din păcate nu s-a făcut distincţie între traduceri şi lucrări originale. Unele fragmente literare publicate din manuscrisele eminesciene pun în lumină străduinţa poetului de a extinde zona sintetizării, adică de a îmbina mituri cosmogonice cu ipoteze ştiinţifice, problemă care acum îi preocupă pe astrofizicieni. Dintre toate miturile cosmogonice pe care le-a consultat, cele elaborate în imnurile vedice – Rgveda, X, 121 şi X, 129 – au apelat cel mai mult la raţiunea lui Eminescu; de aceea le-a integrat în Rugăciunea unui dac şi, respectiv, Scrisoarea I. Ajungem acum la partea a doua a problemei propusă la începutul studiului, şi anume, la rostul tra-

13

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

ducerii lucrării lui Bopp. Dacă Eminescu voia să înveţe serios limba sanscrită, cunoştinţele sale de germană îi erau de ajuns ca să o înveţe din materialele didactice aflate în acea limbă. De ce a pierdut timpul şi şi-a irosit energia, traducând un tratat lingvistic atât de complicat cum a fost cartea lui Bopp? Problema aceasta priveşte cele 15 000 de file de manuscrise cuprinzând opere originale, traduceri şi conspecte, din care doar o fracţiune a fost publicată în timpul vieţii poetului. Poate că îi plăcea să aştearnă pe hârtie tot ce citea şi tot ce gândea., fără să fie interesat de editarea lor. Eminescu muncea de dragul muncii, fără să aştepte folosul material sau faima poetică. Nici nu iscălea toate contribuţiile la ziar. Parcă motto-ul vieţii sale a fost „numai fapta să-ţi fie conducătoare şi niciodată fructele” (Bhagavad gītā, II, 47 – trad. S. Al-George). Primele semne ale învăţării sanscrite apar în manuscrisul eminescian nr. 22922. La f. 34 v, poetul semnalează întenţia de a începe studierea limbii sanscrite şi încearcă să formeze câteva litere în devanāgarī, scrierea limbii acesteia. Perpessicius a datat manuscrisul ca fiind din anul 1883, an în care s-a publicat Luceafărul şi care coincide cu epoca pasiunii lingvistice a poetului. În acea perioadă, el a vrut să tipărească o carte de vizită în sanscrită. Singura mostră a preocupării serioase a lui Eminescu pentru limba sanscrită o constituie cele trei caiete din Iaşi, manuscrisul pomenit la începutul acestui articol. Datarea acestuia a prezentat o problemă serioasă pentru câteva decenii. Caietele au parvenit bibliotecii ieşene prin donaţia lui Ioan Nădejde. O mână străină, probabil donatorul, a trecut pe pagina de gardă a fiecărui caiet locul şi anul lucrării ca fiind „Iaşi, 1886”. Această datare a fost contestată de către Ioan N. Chiţu, într-un articol, Un manuscris eminescian prea puţin cunoscut, publicat în Luceafărul (Buc., 23.05.1964, p. 3). Autorul a scos la iveală două documente: o scrisoare a lui Eminescu adresată lui Chibici în octombrie 1884 şi raportul lui I. Caragiani, directorul bibliotecii din Iaşi, în 1886. Ambele evidenţiază starea precară a sănătăţii poetului. Pe baza acestor indicaţii biografice, Chiţu a ajuns la concluzia că a doua perioadă ieşeană (1884 – 1886) nu ar fi putut să-i asigure condiţii necesare pentru a executa o atare lucrare. În ce priveşte indicaţiile interne, manuscrisul din Iaşi este deosebit de ordonat şi-şi menţine continuitatea şi uniformitatea. Grafia românească este aceeaşi de la un capăt la altul, la fel şi cea sanscrită. Cuvintele sanscrite sunt scrise cursiv şi literele sunt fomate perfect. Se observă o deosebită atenţie în re-

DACIA magazin alizarea traducerii fidele. Transcrierea după glosarul sanscrit-latin al lui Bopp este adeseori completată cu sinonime germane, fapt care arată că Eminescu a avut şi răbdarea să caute într-un dicţionar latin-german. Oare recăpătase atâta luciditate şi putere de muncă în anii 1884-1885? Datele biografice sugerând contrariul, cea mai probabilă dată rămăsese prima perioadă ieşeană – 1874 – 1875 -, ani în care poetul a tradus gramatica limbii paleoslave de A. Leskien. Dar nici datarea aceasta n-a putut rezolva toate problemele. În acest caz, nu se poate motiva de ce caietele au rămas la Iaşi, nici cum şi când ele au trecut în custodia lui I. Nădejde. Eminescu s-a bucurat câţiva ani buni de sănătate după 1875; el, care şi-a adus aminte de celelalte caiete chiar după ce şi-a revenit din eclipsarea memoriei, cum ar fi putut să rămână nepăsăstor la acestea, lucrate cu atâta pasiune? Apoi, ce l-a determinat pe I. Nădejde să pună anul 1886 ca data lucrării, dacă ea a fost realizată cu 12 ani înainte? În al doilea rând, lucrările lui Eminescu din perioada 1875-1883, cel puţin cele pe care le cunoaştem, nu se referă la filologia sanscrită sub niciun aspect. Părţile cosmogonice din poeziile mai sus menţionate, inspirate din imnurile vedice, indică o oarecare familiarizare cu textele originale, dar nu accesul nemijlocit la ele. Nu se poate susţine că ar fi uitat cunoştinţele sanscritei, dobândite cu mare silinţă, după ce s-a deplasat la Bucureşti. Ceretările colectivului Eminescu însărcinat cu îngrijirea ediţiei academice a operelor integrale au adus în lumină un document important din punct de vedere biografic. Într-o carte, Obiceiurile juridice ale poporului român (Iaşi, 1921), George G. Maxim aminteşte că în anul 1890 (sic!) îl vedea pe Eminescu în Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi atât de absorbit în muncă, încât nici nu vedea cine venea şi cine ieşea. Autorul l-a văzut scriind, „cu scrisul lui frumos şi caligrafic, toate rădăcinile limbii sanscrite” (apud Petru Creţia, în volumul XIV al Operelor, p. 62). Evident că anul menţionat de autor nu este corect; în timpul scrierii i-a scăpat că poetul s-a stins din viaţă în 1889. Corelarea altor informaţii apărute în acea carte a dus la constatarea că autorul se referea la perioada 1884-1886. Pe baza acestei evidenţe biografice, data manuscrisului sanscrit a fost stabilită ca fiind a doua perioadă ieşeană, confirmând datarea lui Nădejde. Circumstanţele care au pricinuit trecerea caietelor în posesia acestuia nu sunt cunoscute până acum. Însemnările din manuscrisul 2292 la care ne-am referit mai sus marchează deci primele încercări ale studierii serioase a sanscritei, ajutate de

14

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

cunoştinţele reţinute de la cursurile berlineze. Ni se pare plauzibil ca Eminescu să fi nutrit dorinţa de a învăţa sanscrita de atunci, dar n-a avut timp să o împlinească. Uimitor este faptul că a reluat studiul după însănătoşire şi l-a continuat cu o rigoare ştiinţifică mai puţin aşteptată de la o persoană care suferise grave tulburări mentale. Existând argumente atât în favoarea, cât şi împotriva datării manuscrisului în 1886, am lăsat problema deschisă în studiul nostru apărut în Caietele lui Mihai Eminescu, vol. IV (Bucureşti, 1977). Ulterior, am acceptat părerea specialiştilor români familiarizaţi cu grafia eminesciană din diferite perioade, pe care am exprimat-o în articolul publicat în Transilvania (Sibiu, nr. 1/1983). Informaţia evidenţei biografice, dedusă din mărturisirea lui Maxim – care, de altfel, a confirmat impresia noastră iniţială –, ne-a parvenit în ultimul moment al tipăririi comentariului în volumul XIV al Operelor. Textul privitor la datare a fost modificat în corectură, dar din nefericire nu toate afirmaţiile contradictorii au fost înlăturate. Sperăm că, în lumina celor relatate mai sus, cititorii vor putea să le îndrepte. Comparând grafia frumoasă şi scrisul supravegheat din manuscrisul traducerii lui Bopp cu cea alterată din scrierile aparţinând anilor 1881 – 1883, D. Vatamaniuc a ajuns la concluzia că aspectul estetic din manuscrisul ieşean se datorează faptului că Eminescu a executat această lucrare într-o condiţie mai bună de muncă, într-o perioadă mai tihnită şi într-un climat mai favorabil pentru o activitate ordonată. Din datele biografice mai sus menţionate nu pare ca poetul să se fi bucurat de condiţii ideale în a doua perioadă ieşeană, când îndeplinea paralel funcţii de sub-bibliotecar şi profesor suplinitor. Nici starea sănătăţii n-a fost favorabilă. Tocmai aceste considerente determinaseră datarea manuscrisului în prima perioadă ieşeană. Nu credem că grafia din perioada 1881 – 1883, timp în care poetul a definitivat Luceafărul şi a publicat Scrisorile, a fost deteriorată din cauza grijilor cotidiene. În acest caz, nu numai scrisul ar fi fost grăbit, ci şi formulările ar fi fost neîngrijite. Creaţiile artistice ale lui Eminescu, mai ales cele pe care le-a publicat el, nu trădează niciun stres din viaţa exterioară. În trăirea sa lăuntrică, poetul se dedică muzei, interzicându-i lumii exterioare orice acces. În acele ore de interiorizare, inspiraţia îi venea – pare-se – atât de fulgerător, încât pana nu putea să-i urmeze ritmul. Credem că rapiditatea gândirii, asociată cu slăbiciunea corpului obosit, nehrănit, neîngrijit, au cauzat alterarea grafiei.

DACIA magazin Ultimul manuscris al poetului, cel ieşean, redactat după însănătoşire, relevă o excepţională capacitate mentală şi o deosebită sârguinţă. Totuşi, Eminescu n-a avut putere de muncă, ca mai înainte. Acum, creierul funcţiona mai încet şi mâna putea să ţină pasul cu el, fapt care explică aspectul estetic al manuscrisului. Textul gramaticii sanscrite a lui Bopp (ed. a II-a), după care a lucrat Eminescu, are 368 de pagini şi 623 de secţiuni. Eminescu a tradus până la secţiunea 319 (p. 195), adică ceva mai mult de jumătatea cărţii. Din 451 de pagini ale glosarului sanscrit-latin, Eminescu a transcris primele 49 de pagini, care reprezintă primele patru litere din alfabetul devanāgarī, dintr-un total de 47 de litere. Copia glosarului cuprinde 1174 de cuvinte sanscrite; în textul gramaticii apar încă aproape 1450. În total, cele trei caiete conţin aproximativ 2600 de cuvinte sanscrite. Numărul cuvintelor sanscrite apărute în acel manuscris şi cunoscute de Eminescu nu este prea mult în raport cu vocabularul imens al limbii sanscrite, dar nici nu-i prea puţin.

* Amita Bhose, EMINESCU, Ediţie îngrijită de Mihail Dascăl şi Carmen Muşat-Coman, Note de Mihai Dascăl, Mihai Dascăl Editor, Bucureşti, 2001, p. 347254 (Notele de mai jos aparţin autoarei. n. r.) _______________ 1 A fost publicat pentru întâia oară, sub îngrijirea noastră, în volumul al XIV-lea al Operelor, ediţia Academiei; volumul conţine traducerile ştiinţifice realizate de poet. 2 Cu excepţia caietelor de sanscită, manuscrisele poetului se află în Biblioteca Academiei Române.

15

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

RECONSIDERĂRI ISTORICE

Eminescu istoric, preţuit de Nicolae Iorga* Dan Ion Predoiu

Viena şi Budapesta stimulează activitatea Şcolii Ardelene, conform tezei bisericii catolice, care susţinea originea latină a poporului român şi deci dispariţia ireversibilă a dacilor. Cei patru corifei, Samuil Micu (1745 – 1806), Gheorghe Şincai (1745 – 1816), Petru Maior (1761 – 1821) şi Ion Budai Deleanu (1763 - 1820), folosesc prilejul de a se afirma al discreditatei, pe atunci, naţiuni române, dar ca populaţie de origine latină, implantată în spaţiul străvechii Dacii de către romanii colonizatori şi civilizatori. Astfel, se dă un răspuns celor care denigrau poporul român: Şulzer, Eder, Kopitar, Engel. Din această cauză a fost atât de agreată teza Şcolii Ardelene, la acea dată ea fiind o rază de lumină pentru românii contestaţi ca naţiune prezentă în Transilvania. Astăzi, când se cunoaşte interdicţia impusă în anul 362 e.n. de a se pomeni numele de „dac” şi de „Dacia”, pare absurdă citarea lui Eutropius, care, în 364, ca istoric oficial al imperiului, era obligat să respecte interdicţia de a se face vreo referire la daci. [41] De altfel, el merge atât de departe, cu falsificarea informaţiilor despre daci, încât la anul 364 e.n., deci la doi ani după impunerea interdicţiei de a se scrie despre DACI, el scrie că Dacia a rămas complet fără locuitori şi că Aurelian la 271 i-a retars pe toţi la sud de Dunăre în Moesia. Cu privire la instituirea greco-catolicismului, când un secol mai târziu Nicolae Densuşianu descifrează şi dă la lumină falsurile din traducerea, din română în latină, a convenţiei de înfiinţare a noii structuri bisericeşti greo-catolice, este prea târziu. În ciuda acestor aspecte, dintotdeauna românii greco-catolici ardeleni, prin noua postură oferită de bruma de privilegii câştigată în schimb, s-au dovdit a fi dintre cei mai patrioţi români, credincioşi neamului lor, patriei şi limbii române, de atunci şi până în zilele noastre. Dar pentru Biserica Ortodoxă a neamului românesc o parte din ceea ce câştigase Mihai Viteazul

în 1595 în favoarea românilor din Transilvania s-a pierdut atunci, sub Constantin Brâncoveanu, în 1699. * De-a lungul timpului, în Transilvania, împotriva românilor au acţionat ungurii, saşii şi secuii, sprijiniţi de clerul catolic. Poate n-ar fi lipsit de semnificaţie, faptul că în mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea, în vizită la Bucureşti, a cerut scuze poporului român pentru faptul, îndeobşte cunoscut, că în permanenţă clerul catolic din Transilvania a favorizat maghiarizarea românilor. Au fost primele scuze cerute de Papa Ioan Paul al II-lea de la Roma, şi au surprins, mai ales că

16

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

au fost rostite spontan, peste textul pe care-l citea, ele nefiind cuprinse în prezentarea cuvântării, distribuită anterior, aşa cum prevăd uzanţele. Dar a urmat apoi un val de scuze prezentate de Papă şi pe alte teme, peste tot, pe diferite meridiane, pe unde a mai fost de atunci, pentru fapte care au dat naştere la situaţii conflictuale provocate de clerul catolic, de-a lungul secolelor. Istoria ne demonstrează că în permanenţă, pretutindeni în lume a existat o puternică interdependenţă între puterea politică a statului şi religie, ca structură ierarhic, organizatorică, totul dictat de condiţia economică a supravieţuirii. Iar în spaţiul carpato-balcano-dunăreanopontic, aflat din antichitate la confluenţa dintre imperii, a trebuit, poate mai mult decât în alte zone, ca locuitorii acestor meleaguri să facă faţă, existenţial, econimic şi religios, vicisitudinilor vremurilor. Un excelent capitol de istorie românească l-au scris românii de la Sud de Dunăre. Imperiul româno-valaho-bulgar (1185-1396), condus iniţial de fraţii români Asan, Petru şi Ioniţă, este tot o mostră de urmă dacică, ai căror continuatori sunt astăzi macedoromânii, valahii şi aromânii. Într-o discuţie între Marin Preda şi Petre Ţuţea acesta-i spunea: „Domnule Preda, macedoromânii nu sunt români, sunt super-români, români absoluţi”. „Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătută. Au o bărbăţie perfectă”. (Petre Ţuţea) [47] În 1918, miezul teritoriilor vechii Dacii s-au reunit în fruntariile ţării România şi au căpătat confirmare oficială prin Pacea de la Paris, din 1920 la Trianon. * Faptul că în zilele noastre, când România aspiră să adere la structurile vest-europene, acceptul preluării noastre de către Uniunea Europeană a trebuit să fie dat şi de Papa de la Roma, care a venit să ne viziteze în această perioadă (mai 1999), noi fiind o ţară profund ortodoxă, are o semnificaţie cu totul aparte.

ORIGINEA DACICĂ A POPORULUI NOSTRU L-A FASCINAT PE EMINESCU Poeziile lui Eminescu, referitoare la originea dacică a poporului român, i-au fost refuzate, în timpul vieţii lui, de la publicare, exceptând doar „Rugăciunea unui dac”. [34]

DACIA magazin Într-o scrisoare către Veronica Micle din data de 8 noiembrie 1874 scrisă la Iaşi, Eminescu precizează: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor”. Pasiunea lui Eminescu pentru istoria poporului român îl face să traducă o parte din comentariile lui Eudoxiu Hurmuzake (1812-1874), renumit om politic şi de cultură bucovinean, care a alcătuit o amplă colecţie de documente, din izvoare externe, intitulată „Documente privind Istoria Românilor”. În manuscrisul nr. 2257, f. 420-421, Eminescu face o caracterizare succintă poporului român: „Viteaz în războaie, muncitor şi cinstit în timp de pace, grăitor de adevăr, glumeţ, drept şi bun la inimă ca un copil, poporul român nu e capabil nici de trădare, nici de infamie”. Întreaga sa operă, poezii, scrieri, teatru, articole etc., în manuscris, a ajuns, după moartea poetului, la Titu Maiorescu, care 13 ani mai târziu, în 1902, se hotărâse, după cum relatează Nicolae Iorga, cu un gest puţin dispreţuitor să le dea Academiei Române, ca material istorico-literar oarecare. [58] Abia după acea dată opera poetului, în totalitatea sa, oprită de la publicare în timpul vieţii, a început să vadă lumina tiparului. Poezia Memento mori (Diorama sau Panorama deşertăciunilor), care în cuprinsul istoriei universale includea şi sublinia strălucirea neamului dacic, a fost frântă şi, din ea, atunci s-a publicat doar prima parte „Epigetul”, deşi toată fusese citită şi apreciată într-una din şedinţele de la Junimea. Cenzori erau adepţii Şcolii Ardelene, care susţineau originea latină a poporului român, iar cel mai reprezentativ cerber al marelui poet a fost Titu Maiorescu, greco-catolic, obedient faţă de Roma ecleziastică, care promova ideea originii latine a poporului român. În cartea de „Poezii” a lui Eminescu, publicată în 1963 la Editura pentru literatură [34], din totalul de 667 pagini de poezie, pe 194 de pagini (29%) sunt cuprinse poeziile care au văzut lumina tiparului în timpul vieţii autorului, iar 473 de pagini (71%) sunt poezii postume. Proporţia de 29%, în viaţă, faţă de 71% postume spune multe. Dilema a continuat, scrierile istorice despre originea dacică a poporului român fiind împinse spre nepublicare. Piesa de teatru „Decebal” a apărut publicată, în formă completă, abia în 1990 sub îngrijirea lui Petru Creţia.[36]

17

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

Dar în articolele din ziarul „Timpul”, al cărui redactor-şef a fost, Eminescu şi-a exprimat argumentat convingerea privind originea dacică a poporului român. Poate că Eminescu însuşi n-ar fi dat la publicare tot ce a scris, dar proporţia rămâne tot în defavoarea poeziilor care i-au fost acceptate ca să apară în cursul vieţii. Dintre poeziile respinse la publicare figurează în mod suspect cele care făceau referire într-un fel sau altul la Dacia, la Zamolxe, la Burebista, la Decebal explicit sau implicit, în principal „Memento mori”, „Sarmis”, „Gemenii”, „Odin şi Poetul”.

ŞI NICOLAE IORGA SE REFERĂ LA DACI Nicolae Iorga, în articolul „De la Haţeg la Grădişte şi la cetatea lui Decebal”, publicat în „Neamul românesc din Ardeal şi ţara Ungurească”, spune totuşi despre locuitorii acelor meleaguri, în 1906: [105] Şi tot dacii au învins, stăpânii vechi cari s-au zvârcolit sub lanţe şi au sângerat de săbii. Tot ei prin puterea neînfântă a vitejiei lor şi a sfintei lor răbdări. Căci, iată, daci adevăraţi, daci noi de peste două mii de ani,... daci sunt aceşti săteni de aice... Iată opincile, iată iţarii sprinteni, iată cămaşa albă, zeghile grele, saricile miţoase, căciula greoaie, înaltă, umflată, ca o cunună. Faţă de Roma a cărei eternitate a pierit în pulbere, ciobanul dac s-a ridicat din ţărână şi-a durat iarăşi bordeiul de lemn, s-a aşezat în el cu datinile sale neatinse şi stăpâneşte până astăzi în umbra uriaşă a Rătezatului. ... cu ţesăturile lor roşii, opincile lor răsfrânte, graiul lor apăsat, ... cu turmele lor, cu ura lor împotriva oricărui domn şi stăpân ... pentru a sădi acelaşi adevăr de neclintită trăinicie a dacilor. Marele istoric Nicolae Iorga, recunoştea astfel, implicit, încă din 1906, în plină campanie latinistă, valabilitatea ipotezei lui Mihai Eminescu privind originea noastră dacică. Iar imensele descoperiri de vestigii istorice dacice ulterioare i-au întărit convingerea şi i-au alungat orice dubii. Vestit a fost pe vremuri poporul acesta românesc prin marea şi sfânta lui tăcere, spunea Iorga. [58] ... Făcut pentru luptă şi îndurare, cerbicos şi îndărătnic, nebiruit sufleteşte şi în cele mai înfricoşate nenorociri, trăit pe marginea unei prăpăstii în care era deprins să se uite necontenit fără a ameţi, el impunea prin cumpătarea minunată a rostirii gândurilor sale, prin aspra disciplină pe care i impunea cuvântul.

DACIA magazin NICOLAE IORGA DESPRE EMINESCU Nicolae Iorga, apropiat al lui Titu Maiorescu, deşi adept al părerii oficiale privind originea latină a poporului român, văzând în ansamblu opera poetică şi literar istorică a lui Eminescu, îl laudă pe acesta pentru ideea originii dacice a poporului român, pronunţându-se în diferite rânduri asupra profunzimii analizei istorice făcute de Eminescu, numindu-l fără sfială „istoric” şi „gânditor de geniu”. Astfel, Nicolae Iorga spunea că: [58] Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam. ... Omul Eminescu aducea cu dânsul din adâncul generaţiilor care se succedă ceva foarte vast şi foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetăţile şi bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfrăţiri seculare. Nicolae Iorga precizează: Un om ca dânsul îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămânea sus, pe pisc, orice ape învălmăşite s-a zbate la picioarele muntelui. Apoi: De patruzeci de ani se vorbeşte necontenit de Eminescu,… o admiraţe fără margini, o iubire ca aceea a credinciosului către sfântul ocrotitor. …După 1900, în sfârşit, putem privi în comoara de mari lucruri neisprăvite, amânate sau uitate, ce au mai rămas de pe urma acestui curpinzător geniu, cu mult mai presus de timpul şi mediul său .... nu suntem în stare a preţui după cuviinţă fiecare parte din opera lui. …Şi aceasta, pentru că n-avem mijloace de a-l urmări în alcătuirea individualităţii sale... care n-a înaintat decât după cunoaşterea deplină a drumului, după întrebarea tuturor acelor ce-l străbătuse… şi s-a îndreptat totdeauna după o îndelungată dezbatere cu sine însuşi. …El însuşi se sfia să iasă la iveală cu o scriere nouă, şi o făcea numai după o amănunţită chibzuire a cuprinsului…. în apriga luptă pentru desăvârşire a acestui cinstit între cei cinstiţi… căci… Eminescu nu obişnuia a da lămuriri asupra scrierilor sale. * Este greşit să se vorbească despre detractori ai lui Eminescu. Nimeni nu priveşte şi nu tratează cu

18

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

ură, cu ciudă sau cu duşmănie picătura de acid care se foloseşte pentru a verifica „aurul” dacă este „aur”. Acidul se consumă, se înlătură şi tocmai sacrificarea acelei picături de acid, atestă, cu acea ocazie, veridicitatea, calitatea şi permanenţa aurului. La fel şi cu Eminescu. Fiecare dintre cei care se reped să-l desfiinţeze, să-l anuleze, să-l minimalizeze nu fac altceva, decât, de fiecare dată, indirect şi independent de voinţa lor, să-i confirme valoarea, talentul, sinceritatea, precum şi corectitudinea şi limpezimea concluziilor sale. Nu degeaba, conştient de „aciditatea” criticilor lui şi preocupat de grija de a îşi exprima corect gândurile în faţa judecătorilor care-l privesc cu „Nenduraţii ochi de gheaţă” spune cât de greu îi este, ce efort este convins că trebuie să facă, de fiecare dată, pentru a contura cât mai clar mesajul; căci în acel moment: „Ah! Atunci ţi se pare Că pe cap îţi cade cerul: Unde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul?” (Criticilor mei) Căci conştient de situarea asimtotică a realităţii, faţă de orice exprimare, Eminescu conchide: „Adevăr deplin în viaţă Încă nimeni n-a cules”, după cum se exprimă în Scrisoarea III (varianta b). * Nicolae Iorga cu înţelepciunea omului de mare cultură, cu experienţa de viaţă a celui ajuns la o deplină maturitate, cu respectul istoricului pentru ceea ce considera el că este valoare certă, autentică, reală, spune:[58] …Opera lui întreagă, … (are) numai caracterul general românesc. E cel dintâi scriitor român care scrie către toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor. …Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită. Aceasta este părerea lui Nicolae Iorga, a celui care, ca istoric, scriitor, om politic şi publicist, s-a preocupat, a cules şi a făcut să vadă lumina tiparului zeci de volume de izvoare, documente, de sinteze de istorie naţională, de istorie universală pe lângă cele de istorie a literaturii române, părerea celui ce a integrat istoria românilor în istoria universală, preamărind originalitatea culturii româneşti. [112] Da! „caracterul general românesc”, pe care toţi românii, îl pot recunoaşte ca al lor”. …Aceasta…e şi valoarea lui politică, marea

DACIA magazin şi covârşitoarea lui vloare politică… prin simbolul de unitate cuprins în fiinţa sa literară. Întemeindu-se pe tot ce simţim noi, el s-a ridicat într-un nebiruit avânt spre culmile moderne. …De aceea el e vrednic de pomenire oriunde se luptă cu întunericul adânc şi cu vântul vrăjmaş, o licărire din conştiinţa neamului. După 1876 „apare influenţa austriacă”, iar Iorga precizează: „avem acum un istoric”. Faptul că-l recunoaşte pe Eminescu ca istoric, că-i dă girul propriei sale profesii, înseamnă că-i atribuie şi însuşirile principale ale celui care se dedică şi se preocupă de obiectivele acestei ocupaţii, care după cum o preciza însuşi Iorga, te obligă să cercetezi: [112] credinţe şi datini, legi şi obiceiuri, evoluţia claselor, activitatea economică, literatura şi arta. Trebuind să dovedeşti că ai o pregătire enciclopedică, aşa cum de fapt a şi avut-o Eminescu: … Eminescu nu este explicabil, dacă se lasă deoparte, măcar una din acele influenţe care au lucrat asupra sufletului lui, aşa de complex. …Sub toate aceste înrâuriri diverse, în lumea din Viena s-a creat spiritul acela nou, pe care geniul lui Eminescu l-a întrupat cu o splendoare care mai târziu numai a fost preţuită căci nici un sunet de trâmbiţă nu a vestit apariţia zeului cel nou. Splendoarea spiritului nou, a geniului lui Eminescu, „preţuită mai târziu”, sună ca o scuză că nu a luat în considerare mai din timp ipoteza istorică a formării poporului român pentru care a militat Eminescu, recunoaştere care vine, în formă vehementă, abia în 1934: Cine crede că «Rugăciunea unui dac» vine de la Eminescu, singur, se înşeală… tot ce avem de la Eminescu sunt fragmente ale unui geniu împiedicat de a pune în valoare imensele lui posibilităţi.… Imensele aripi ale lui Eminescu se vedeau stingherite în odăile pline de veselie unde se strângeau membrii Junimii…aceştia nu erau oamenii a căror aprobare trebuia să o aibă. Şi când te gândeşti că şi astăzi, incontinuu, apar denigratori dintre cei care fără să-l înţeleagă îl dezaprobă.

_____________ * Dan Ion Predoiu, Eminescu istoric, preţuit de Nicolae Iorga. Mileniul întunecat, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007, pag. 58-70

19

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

B. Studii de istorie şi arheologie

NOI, DACII (IV) Despre o „uitată” cronică a poporului dac (1) Dr. Napoleon Săvescu

Se fură ca în codru la Institutul de Arheologie din Bucureşti ? Permiteţi-mi să fac o analogie care-i va convinge, sper, pe toţi iubitorii de dreptate şi adevăr. Dacă din casa noastră observăm dispariţia suspectă a unor obiecte, numim acest lucru FURT şi încercăm să aflăm cine e hoţul. Cum îi putem numi pe cei plătiţi să ne protejeze casa şi care nu-şi fac datoria? Şi care sunt prevederile codului legal pentru aceşti vinovaţi? În ziarul „ Formula AS”, anul XV, nr. 649 din 10-17 ianuarie 2005, pe prima pagină este un titlu care poate stârni oricui curiozitatea : „Din tainele istoriei: Misterul plăcuţelor de plumb”, semnat de Horia Turcan, căruia îi acordăm tot creditul pentru felul inteligent în care a prezentat subiectul. Începem să citim cu interes despre existenţa unei istorii a poporului nostru dac, scrisă pe plăcuţe de plumb, istorie care zace de peste 100 de ani în subsolurile Institutului de Arheologie din Bucureşti, fără a stârni curiozitatea niciunui „ştiinţific” de origine română. Oare de ce cei care ar trebui să apere interesele adevărului istoric al poporului nostru, cei cărora le plătim salarii – noi cei ce i-am ales să apere şi să protejeze interesele naţiunii noastre, noi care din munca noastră, prin taxele care le plătim, îi ţinem pe ei, pe „ştiinţificii” noştri la căldură, pe scaune tapisate şi moi – nu îşi fac datoria? Care altul ar fi serviciul pentru care primesc salariile lunare?

Fig. 183 Evenimentele relatate se întind pe aproape cinci secole înainte de invazia romană. (Fotografiile sunt luate din Cartea „Cronica geta apocrifa pe placi de plumb? – Dan Romalo, ISBN 973-8160-20-0)

Fig. 184 Majoritatea plăcuţelor publicate în acest capitol sunt luate din cartea domnului inginer Dan Romalo „Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”, o carte stranie şi tulburătoare, care incită la o re-scriere a istoriei noastre vechi, a originii limbii vorbite de noi azi.

20

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

Dar ce fac rău aceşti „ştiinţifici”, vă veţi întreba? 1. Totul a început în anul 2002, când la cel de Al III-lea Congres Internaţional de Dacologie, desfăşurat la Hotelul Intercontinental din Bucureşti, profesorul Augustin Deac vorbea despre nişte tăbliţe de aur de la Sinaia, care ar fi conţinut o istorie veche a poporului nostru dac, tăbliţe de aur care au fost topite din ordinul regelui Carol I, pentru a ajuta astfel, material, la ridicarea castelului Peleş, nu înainte de a fi copiate pe nişte plăci de plumb. Copiile pe plăci de plumb au fost făcute în anul 1875, la o fabrică de cuie din Sinaia şi au fost depozitate, la început, la mânăstirea Sinaia, de unde au fost transportate mai târziu la Bucureşti (vezi www.dacia.org ). 2. Istoria ar fi putut fi uitată ori considerată o simplă poveste, însă la sfârşitul anului 2003 a fost tipărită, într-un tiraj foarte mic, cartea domnului inginer Dan Romalo „Cronică apocrifă pe plăci de plumb”, o carte stranie şi tulburătoare, care incita la o re-scriere a istoriei noastre vechi, a originii limbii vorbite azi de noi. În această carte, domnul Dan Romalo nu numai că prezintă o parte din aceste misterioase plăcuţe de plumb, pe care dânsul le fotografiase prin anii ‘40 în subsolurile Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, dar a încercat şi o traducere, o descifrare a lor, deosebit de interesantă şi profesional făcută. Au trebuit să mai treacă 63 de ani pentru ca aceste fascinante plăcuţe de plumb, acoperite cu imagini şi o scriere necunoscută, să vadă lumina tiparului.

Fig. 185 Plăcuţă de plumb, de la sud de Dunăre

Şi asta, subliniez din nou, nu datorită unor străluciţi oameni de ştiinţă din institutul unde zăceau, ascunse, prin subsoluri, ci datorită unui om cu bună intenţie, corect, cinstit, un inginer deosebit de educat şi modest, căruia aceste plăcuţe i-au stârnit curiozitatea ştiinţifică. Tot respectul nostru pentru domnia sa.

Fig. 186 3. La numai câteva săptămâni de la apariţia cărţii, pe situl www.dacia.org , este publicată o scurtă istorie a acestor tăbliţe şi...pozele a nu mai puţin de 97 + 4 = 101 tăbliţe de plumb, completate cu unele găsite pe internet (patru la număr) şi cumpărate de mine, N. Săvescu, din New York, de la un bulgar, care trăieşte în California, de la cineva din Anglia, precum şi de la un alt necunoscut.

Fig. 187 Acoperite în întregime cu imagini şi cu înscrieri într-o limbă necunoscută; o formidabilă epopee imprimată pe suprafaţa metalului cenuşiu: oşti de luptători înarmaţi cu lănci şi scuturi, purtând în frunte stindarde, chipuri de regi şi de zei, cetăţi impresionante, palate şi temple decorate cu însemne heraldice, o lume uluitoare, gravată în plumb cu o migală şi o artă de excepţie.

21

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

4. La cel de Al V-lea Congres Internaţional de Dacologie, plăcuţele de plumb au fost prezentate în plen, stârnind curiozitatea ştiinţifică a celor prezenţi. Ba chiar mai mult, împreună cu invitaţi din Italia şi Macedonia, această istorie a poporului nostru Dac, scrisă pe plăcuţe de plumb, a fost prezentată şi într-o emisiune a postului B1TV, la Naşul. 5. Cum lucrurile NU mai puteau fi ţinute ascunse, la Academia Română a avut loc, în vara anului trecut, o prezentare a acestor plăcuţe, făcută de Aurora Peţan, atunci, cercetător lingvist la Institutul „Iorgu Iordan” din Bucureşti. Prezentatoarei i-a fost desemnată o cameră mică şi meschină, neaerisită, care s-a dovedit neîncăpătoare pentru cei ce au dorit să o asculte şi unde academicianul Vulpe, pe la colţuri, pufnea şi şoptea cui dorea să-l audă, că plăcuţele nu ar fi nimic altceva decât nişte falsuri, în timp ce Marius Sala, preşedintele acestei întâlniri, încerca să INTERZICĂ orice discuţie colaterală pe marginea temei!!!

Fig. 188 ..., cred că limba în care sunt scrise textele nu este o limbă inventată, ci că a existat cu adevărat, ca limbă vie. 6. Intervievată de Horia Turcan, Aurora Peţan afirmă cu convingere: „…evenimentele relatate (pe plăcuţele de pumb, n.a.) se întind pe aproape cinci secole înainte de invazia romană... se vorbeşte despre un alfabet necunoscut care pare anterior alfabetului grecesc.... Chiar dacă nu sunt de acord cu interpretarea domnului Romalo, cred că limba în care sunt scrise textele nu este o limbă inventată, ci că a existat cu adevărat, ca limbă vie.”

DACIA magazin Generaţii întregi de studenţi au trecut pe lângă această Cronică Dacică pe plăcuţe de plumb, devenind arheologi şi istorici, însă, precum mentorii lor, nici măcar nu le-au inventariat. Dar este şi mai ciudat faptul că, în timp, numărul plăcuţelor de plumb a început să scadă, fără să se ştie de ce. Drept urmare, când Dan Romalo s-a adresat Institutului de Arheologie din Bucureşti pentru a-şi completa lucrarea, descoperă cu stupefacţie o dispariţie în masă a plăcuţelor: dânsul găseşte doar 4 piese din cele 500 existente anterior, pentru ca, la o vizită ulterioară, să re-apară aşa, din senin, încă 31 de plăcuţe! A se vedea şi articolul „Enigma Plăcuţelor Dacice” în „Gardianul” din 31 mai 2005: „au reapărut, la fel de misterios cum dispăruseră. Nu se ştie de unde, nu se ştie cum. Ce s-a întâmplat cu restul, unde au ajuns, dacă mai există, nimeni nu poate spune nimic“.

Fig. 189 Sute de figuri pe care şi un elev de liceu le poate recunoaşte ca fiind dacice ne privesc de pe aceste plăcuţe, ele nereuşind însă să-i impresioneze pe „ştiinţifici” căci, dacă i-ar fi impresionat, ar fi trebuit rescrisă istoria noastră, care nu începe din anul 106 d.H., anul ocupării parţiale a Daciei de către romani, ci cu multe sute de ani înainte.

Majoritatea pieselor sunt dreptunghiulare, exceptând una rotundă, având dimensiuni între 35 cm x 25 cm şi 10 cm x 10 cm. Majoritatea par să vorbească de Imperiul Dacic al lui Burebista, folosind un scris continuu, un alfabet chirilic, dar şi latin, împreună cu simboluri necunoscute şi cu ciudate monograme.

22

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

DACIA magazin

Se recunosc, cu uşurinţă, cuvinte, nume, antroponime, toponime şi etnonime dacice.

Fig. 190 Strămoşii noştri? Cine sunt ei? Chiar nu avem voie să-i cunoaştem? Probabil că surpriza cea mai mare a hoţilor a fost faptul că nu se aşteptaseră ca cineva să fi fotografiat plăcuţele prin anii ‘40 şi, culmea, să se intereseze acum de ele, ba chiar mai mult, să scrie o carte despre această istorie a poporului nostru dac sintetizată pe acele plăcuţe de plumb. Ce ar mai fi putut spune un hoţ acum decât că acestea sunt nişte obiecte neimportante, nişte falsuri de care nimănui nu trebuie să-i pese. Nu numai că acum descoperim furtul celor mai multe dintre plăcuţe, dar descoperim că ele nici nu au fost înregistrate ca existând. În felul acesta numai cine nu vrea nu poate să fure din ele. Starea în care sunt păstrate plăcuţele este deplorabilă şi duce la deprecierea lor. Ce lipsă de profesionalism o fi domnind pe la institut şi de ce? Datoria lucrătorilor de la institut era, fără îndoială, măcar înregistrarea plăcuţelor. Dar atunci, când plătiţi fiind să o facă şi nu o fac, ne gândim la un singur motiv: furtul. Este vorba de câteva sute de plăcuţe de plumb, absolut fascinante (ne spune acelaşi ziarist Horia Turcanu) acoperite în întregime cu imagini şi cu înscrieri într-o limbă necunoscută (o formidabilă epopee imprimată pe suprafaţa metalului cenuşiu: oşti de luptători înarmaţi cu lănci şi scuturi, purtând în frunte stindarde, chipuri de regi şi de zei, cetăţi impresionante, palate şi temple decorate cu însemne heraldice, o lume uluitoare, gravată în plumb cu o migală şi o artă de excepţie, n.a.).

Fig.191 Vă veţi întreba: ce secret groaznic pentru istoria poporului nostru or fi conţinând acele plăcuţe de plumb, furate dintr-un forum ştiinţific, furt acoperit „ştiinţific” tocmai de cei plătiţi de dumneavoastră să ne protejeze istoria?! Sute de figuri pe care şi un elev de liceu le poate recunoaşte ca fiind dacice ne privesc de pe aceste plăcuţe, ele nereuşind însă să-i impresioneze pe „ştiinţifici” căci, dacă i-ar fi impresionat, ar fi trebuit rescrisă istoria noastră care nu începe din anul 106 d.H., anul ocupării parţiale a Daciei de către romani, ci cu multe sute de ani înainte.

Fig. 192 Plăcuţele descriu cu lux de amănunte o lume dispărută a dacilor, o lume existentă cu sute de ani înaintea sosirii romanilor, descriu strămoşi uitaţi, regi şi luptători, zei şi preoţi, fapte demne de arme şi de neuitat, poate prea demne şi poate prea măreţe pentru a mai fi menţionate de istoria noastră romanofonă.

23

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

Fig. 193 Plăcuţă de plumb găsită şi cumpărată de mine de pe Ebay- internet

Fig. 194 Când Dan Romalo s-a adresat Institutului de Arheologie din Bucureşti pentru a-şi completa lucrarea, descoperă cu stupefacţie o dispariţie în masă a plăcuţelor: dânsul găseşte doar 4 piese din cele 500 existente anterior, pentru ca, la o vizită ulterioară, să re-apară aşa, din senin, încă 31 de plăcuţe!

DACIA magazin Plăcuţe ignorate, „uitate” prin subsolurile Institutului de Arheologie, plăcuţe neînregistrate oficial de oamenii de ştiinţă ai sus-numitului institut, plăcuţe de care totuşi TOŢI cei de acolo ştiu şi totuşi nu se miră când se fură din ele!? O dovadă evidentă a relei intenţii, a ignoranţei, a neprofesionalismului este răspunsul dat de Arhe ologul Ale. VULPE la întrebările domnului H. Turcan. După doar câteva ore de „cercetare”, domnul Vulpe ajunge la concluzia total neştiinţifică că aceste plăcuţe sunt falsuri (?!!)… Trebuie să recunoaştem că este pueril ca, pretinzându-te om de ştiinţă, în numai câteva ore să dai un verdict care, evident, nu are acoperire printr-o cercetare ştiinţifică riguroasă. O situaţie asemănătoare s-a petrecut nu de mult, cu aceiaşi „oameni de ştiinţă”, care afirmaseră că Dacii nu ar fi fost în stare să prelucreze aurul. Noroc cu lucrătorii Ministerului de Interne care au dovedit că brăţările de aur de la Sarmisegetusa nu sunt falsuri, ci sunt originale. În cazul în care oamenii de ştiinţă ar fi avut dreptate, hoţii brăţărilor de la Sarmisegetusa ar fi fost NEVINOVAŢI. Nu vi se pare că există o asemănare din acest punct de vedere între deciziile oamenilor de ştiinţă români cu privire la brăţările de aur de la Sarmisegetusa şi plăcuţele de aur-plumb de la Sinaia? Şi totuşi nu toţi oamenii de ştiinţă sunt de acord cu... VULPEA. Domnul Alexandru Suceveanu, director adjunct al Institutului de Arheologie, semnatarul prefeţei cărţii lui Dan Romalo, „Cronică apocrifă pe plăci de plumb”, consideră că plăcuţele merită să fie studiate.....; mai târziu, sub presiunea colegilor, se pare că şi-a schimbat atitudinea!

24

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

CARPAŢII, baştina neamului emeş/sumerian Constantin Olariu-Arimin

II Religia neamului nostru răzleţit în Sumer spune că preotesele care ghiceau viitorul trăiau într-un fel de mănăstiri numite gagu, iar mitologia emeş arată că înainte de potop au avut şapte înţelepţi dintre care patru s-au născut din peştele puradu (pu: fericire, început, inima, izvor, fântână, a ţâşni + radu: a conduce către adevăr, a radia de bucurie, a îndruma către renaştere). În vechiul lăcaş de cult de la Şinca Veche, pe zidul din camera rotundă apare înscris într-o stea cu şase colţuri un cerc, care are în interior doi peşti. În acelaşi perimetru cu vârful Omu şi Gugu se află peştera sfânta Ana iar, aproape de ea, altarul unde apar inscripţiile cu Santta/Dumnezeu şi Ion/îngeri. Etimologic denumirea peşterii nu are nicio legătură cu creştinismul iudeu, cum îl ştim azi, pe meleagurile noastre, dar este dovadă clară a perenităţii neamului arimin sau rumun pe aceste locuri şi a religiei strămoşilor noştri. În eme-gi Anna, Annu sau An înseamnă lumină, cer, rai, Ziditorul ceresc, Creator, arătând că acest perimetru a fost locul cel mai sfânt al neamului nostru timp de vreo nouă milenii iar liftele, de la noi şi de aiurea, l-au batjocorit şi l-au distrus pentru a ne şterge urmele înveşnicirii mioritice! Paştile Blajinilor este o sărbătoare precreştină, nerecunoscută de biserică, pe care românii din Moldova o ţin în prima sâmbătă de după Paştile ortodox. Cu această ocazie femeile aruncă pe râu coji de la ouăle cu care au pregătit cozonacul de Paşti, pentru ca ele să ajungă la Rohmanii sau Blajinii de pe Tărâmul Celălalt. Căci rohmanii nu au nevoie de oul întreg ca noi, păcătoşii; lor le ajunge numai punga de aer. Pentru ca oul să plutească pe apă, se găureşte în ambele capete, se suflă conţinutul, găurile se umplu cu ceară apoi se vopseşte în roşu. Legenda păstrează în memoria colectivă migraţia neamului emeş în Ki-engi (Sumer) din ţinutul Carpaţilor, iar pomana cojilor de ouă roşii dovedeşte vechimea acestui obicei, care este cu mult înaintea apariţiei făcăturilor iahviste. Despre aceşti rohmani sau blajini spune legenda că erau creştini prin Fiul Oii şi nu după scornelile iudeo-creştine, adică românii păstrau vie amintirea religiei stră-

moşeşti în aceste practici foarte vechi. În limba română veche, blajin înseamnă om blând sau om cu suflet bun iar vlahii, alungaţi de slavii din sudul Dunării pe la mijlocul secolului XI, când au ajuns în sudul Franţei, au fost numiţi catari sau oameni buni. În scrierea Bocet la dispariţia lui Dumuzi, acesta este numit ,,sălbaticul taur”, „stăpînul din Bad - Tabira”, adică, pe înţelesul nostru, cetatea vieţii cereşti sau veşnice, „Păstorul”, „stăpânul colibelor de păstori”, ,,părintele recoltei” sau ,,Poimandres”, cum apare în scrierile trismegiste, toate aceste epitete găsindu-se identic în cultul lui Mitra. Inanna, fiica lui Suen şi soţia lui Dumuzi, mai era numită şi ,,sălbatica juncană iute”. Dar şi Suen este numit ,,taur strălucitor”, care a rânduit rituri de purificare plăcute lui An (Annu), Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor şi care veghează cum corabia magur – ca la egipteni corabia lui Ra – străbate cerul spre liniştea muritorilor. Personajul apare şi pe iconiţele strămoşilor noştri iar corabia divină cu care trecea soarele pe cer, este un simbol sacru pe meleagurile noastre încă din mileniul VI î.e.n., fiind dus în această formă de către urdiile arimine, ce s-au revărsat pe la începutul mileniului IV î.e.n., pe valea Nilului. Dumuzi mai este numit în scrierile emeş cu epitetul de ,,copil cu chip de erou”, expresia care îi este atribuită şi lui Mitra. Împreună cu Utu, Suen sunt păstorii ţării Ki-en-gi sau Pământul Sfânt, denumire ,,uitată” de specialişti şi înlocuită cu Sumer, ca să dea bine la făcăturile ivriţilor. De aici, abandonarea, ca „păgâni”, ai dreptei credinţe a strămoşilor noştri reali! Dar acest poem religios din mitologia emeş este o variantă foarte veche a uciderii ciobanului bun şi milostiv, iubitor de animale şi natură, de către nişte fiinţe demonice. El are un vis în care vede cum copacii şi trestiile din jurul lui se cutremură de groază, ştiind că viaţa bunului păstor va fi curmată de aceste fiinţe rele. Putineiul pentru lapte era spart, apa a curs peste vatra sfântă strămoşească, iar mioarele scormoneau pământul cu picioarele pentru a-l avertiza pe Dumuzi (Fiul luminii) de pericolul ce urma să vină peste el. Se trezeşte şi povesteşte visul surorii sale Gestinanna, poetesă divină, cântăreaţă şi

25

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

tâlcuitoare de vise. Aceasta îl sfătuieşte să se ascundă de fiinţele terifiante, dar cade ea victimă urdiilor drăceşti. Dumuzi (Fiul luminii) se roagă cu multă râvnă către Utu (Sfântul Soare) şi Inanna (Sfânta Lună), soţia sa, să-l facă o gazelă ca să poată fugi de monştri; dorinţa îi este îndeplinită şi reuşeşte să se salveze. Dar dracii îl prind de mai multe ori, din chinurile cărora Dumuzi se salvează, şi, când se refugiază la stâna surorii sale, aceştia îi aruncă în faţă cuie şi ace, eroul murind, turma lui fiind ameninţată cu răzleţirea. Este uimitoare asemănarea acestui mit cu poezia noastră populară Mioriţa, dovedind unitatea spirituală a celor două culturi, chiar dacă unii de pe la noi au scris despre baladă, cu o ură fără margini, că ar fi o plăsmuire a lui V. Alecsandri, fiind răspândită de făcător printre secretoşii ciobani mioritici ca să-şi pună el un soclu măreţ în faimoasa cultură ciocoiască. Mai este şi un profesor de filozofie de prin părţile Bărăganului, care a devenit repede lingăul magistrului, făcându-se părtaş la această nelegiuire criminală. Le zic acestor culturnici de trei parale şi acelor bortilite/chioare că acţinea lor este un act de înaltă trădare de neam şi ţară. An, Annu sau Ana era divinitatea supremă a cerului (închipuit ca o emisferă goală sau un ou), alcătuind iniţial, cu perechea sa Ki (pământ), cuplul zidirii cereşti An-Ki (Cer-Pamânt), cam cum ştim şi noi din zicerile strămoşeşti de Tatăl Ceresc şi Maica Pământească. Ca simbol al cerului, Anu apare înainte de mileniul IV î.e.n.; dar mai târziu, în perioada de declin a culturii emeş, a căpătat sensul material al substantivului cer, scris cu vechea hieroglifă sumeriană reprezentând o stea cu şase colţuri, iar în faţa numelor celor şapte annunanki, zămisliţi din Unul Ceresc, se scria cuvântul dingir. Anu locuia în crugul ceriului (partea din cer cea mai îndepărtată de pământ), fiind socotit ca părinte al tuturor divinităţilor,

DACIA magazin el fiind Unul şi Tot. Divinităţile emeş nu aveau statui, ca şi cele ale geţilor. Se mai punea înaintea numelui lui An sau Annu o cruce cu braţele egale pentru a arăta că el este Ziditorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Dau explicaţia simbolurilor religioase cu crucea în romb sau în cerc, cel mai vechi fiind descoperit în peştera Coliboaia, judeţul Bihor, vechi de cca. 40000 (patruzeci de mii) de ani!!! De la stânga spre dreapta sunt înşiruite fotografiile din peştera de la Coliboaia din mileniile 3540 î.e.n.; mai departe, un simbol sacru emeş din secolele XXII-XXVIII î.e.n.; hieroglifă egipteană care are sensul de cetate principală sau centru; simbol amazigh – populaţie arimină plecată din plaiurile carpatine în nordul Africii pe la mijlocul secolului XVIII î.e.n.; obiect getic din argint cu semnificaţie sacră descoperit la Fizeşu Gherlei, secolul VIII î.e.n.; simbol pe o poartă din Maramureş; vas emeş cu crucea pusă în romb şi vas de la Cucuteni cu crucea în cerc! Aceasta este numai o mică parte din adevărata istorie a religiei crucii născută în Carpaţi în urmă cu 40000 de ani şi furată de alţii cu care se maimuţăresc de le sfârâie minţile numai a revelaţii şi alte conspiraţii sataniste. În religia egiptenilor, Ra desemna la început chiar numele soarelui, iar în drumul lui pe cer era însoţit de Thot ca vizitiu şi de Maat (duhul înţelepciunii şi al dreptăţii). La Heliopolis (numit şi Annu, denumire identică cu cea a Ziditorului ceresc din mitologia emeşilor), regele Usertsen I a ridicat un sanctuar, închinându-l lui Ra în cele două forme, Horus şi Temu. Vechile temple egiptene erau zidite ca modele ale Înţelepciunii Cereşti, iar cel din Dendera (numit şi acesta Annu), care a fost refăcut de mai multe ori, era închinat lui Hathor al cărei titlu vechi era Mama – Fecioara. Ori Annu era numele divinităţii supreme în timpurile de început ale civilizaţiei emeş/sumeriene iar noi păstrăm cuvântul prin prenumele Ana şi anu ca unitate de măsurare a scurgerii veşniciei timpului. Neamul nostru, plecat din Carpaţi şi care s-a

26

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

oploşit între Tigru şi Eufrat, emeş se considera neam ales de Ziditor (sang: neam, clan + gi: nobil, ales), iar ţara lor era binecuvântată de divinitatea supremă, considerând-o ţară sfântă Ki-en-gi (ki: pământ, ţarină, aşezare + en: profet, strămoş + gi: nobil, ales). Chiar dacă al doilea val de migraţii către malurile Tigrului şi Eufratului a avut loc din Carpaţi pe la mijlocul mileniului IV î.e.n., totuşi au rămas destui locuitori care să ducă mai departe limba, tradiţiile şi credinţele religioase. Mitul neamului ales de către Creator este foarte vechi pe meleagurile mioritice şi de aici el a fost dus în Ki-en-gi. Lista regală din Larsa începe cu regii mitici în felul următor: ,,Când împărăţia a coborât din ceruri, împărăţia se afla la Eridu. În Eridu era rege Alulim, a domnit 28800 ani. Alalcar a domnit 36000 ani, alţi doi au domnit 64000 ani. Eridu a fost nimicit, regatul lui a fost mutat în Badtabira. În Bad-Tabira (cetatea Ziditorului) a domnit Enmenluana 48200 ani” până a „venit potopul lumii, iar după potop au preluat puterea regii popoarelor din munţi”. După altă variantă a mitului, Enmenluana ar fi domnit numai 28800 de ani (8 sar). Acest potop are originea în inundaţiile catastrofale care se abăteau primăvara asupra câmpiei dintre Eufrat şi Tigru. Săpăturile arheologice din acest ţinut au arătat că au avut loc mai multe asemenea diluvii nimicitoare. Dar numele Enmenluana înţeles prin semantica eme-gi are sensul de profetul/preotul, care a condus neamul creat de Dumnezeu (en: demnitate, preot, strămoş + men: putere regală, faimă, cinste + lu: om, familie, neam, a locui; Ana: Creatorul, Ziditorul), iar scaunul lui de domnie însemna „cetatea Tatălui Ceresc” (bad: zid, a împrejmui cu ziduri + ta: tată + bir-a: a străluci, a lumina) ca o amintire de neşters în mentalul colectiv al celor plecaţi din Carpaţi, a cetăţii Ziditorului Ceresc lăsată în aceşti munţi sau a Raiului, cum zice mitul lui Ziusudra.

DACIA magazin În munţii Buzăului există un loc numit ţara Luanei, în apropierea lacului Goteş. Aici este un platou unde se manifestă un fenomen misterios, numit de localnici deschiderea porţilor cerului. Uneori apare un nor alb-azuriu de o intensitate deosebită, care se menţine o perioadă de timp deasupra acestui platou, iar psihicul omului este influenţat de fenomen. Ţara Luanei are sensul de ţara neamului creat de Anu (lu: ţinut, neam, popor + Ana: Ziditorul Ceresc) iar denumirea lacului înseamnă locul de unde te înalţi la ceruri pentru judecată (god: mulţime, a zbura, ritual de purificare, altar + eş: a mirui, moaşte, judecată). Culturile anglo-saxone au pentru Dumnezeu un cuvânt identic. Elenii cei subţiri de nas spun că hiperboreanul Abaris/Zamolxe, când i-a vizitat, călătorea pe o săgeată dată de Apolo/Zabelo, iar apariţia sau dispariţia lui nu putea fi urmărită, afirmaţie care ne duce cu gândul către fenomenul de teleportare pe care marele înţelept get îl stăpânea foarte bine! Iar fenomenele anormale care se manifestă în unele locuri din munţii Buzăului, în peştera de la Polovragi, cunoscută de tradiţie ca ,,peştera lui Zamolxe”, dar şi în alte locuri la fel de „ciudate”, susţin această idee. Dar în munţii Buzăului există şi peşteri cu mulţimi de semne incizate pe pereţii lor sau cu litere din alfabetele folosite de geţi pe tăbliţele de plumb, care au fost descoperite la Sinaia, precum şi texte în protoslavă. În peştera Îngăurită apare scris cuvântul ANU, în partea stângă a imaginii, iar la dreapta acestuia se vede Pomul Vieţii şi linia în zig-zag, care simbolizează Apa Vieţii, ce izvorăşte de sub rădăcinile arborelui sau, în alte variante, de sub tronul lui Dumnezeu. Dar aceste concepte teologice sunt legate numai de ideea de nemurire specifică religiei geţilor, care spuneau că Pomul Vieţii şi Apa Vie se găsesc numai în Grădina Raiului, unde se plimbă Tatăl Ceresc, tărâmul fiind păzit de îngeri. La dreapta aces-

27

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

tor simboluri-concept se vede un fel de cetate cu acoperiş în două ape, iar între zidurile care se înalţă deasupra se află – pe cele două laturi – câte o cruce cu braţele egale. Deasupra cetăţii este scris cuvântul POI cu sensul de ,,mulţime fără număr”. Aceasta este Cetatea lui Santa sau Dumnezeu, aşa cum o ştiau popoarele din sudul Istrului, care spuneau că tronul Ziditorului lumii este situat undeva în miază-noapte, iar tibetanii şi budiştii spuneau că acest loc sfânt se află undeva în vestul îndepărtat. Ar mai fi multe şi felurite de povestit despre legăturile dintre spaţiul carpatic, cultura noastră populară, religia strămoşească şi culturile emeş, egipteană, ariană din India şi cea tibetană. Am pus alături de fotografie unde se vede inscripţia Anu şi tabelul care dovedeşte legătura de netăgăduit dintre cultura şi istoria emeşilor şi cea carpatină perpetuată de românii de azi atât cât am fost în stare, dar, mai ales, cum am reuşit să ne salvăm împotriva falsificatorilor, care ne tot ,,luminează” de 150 de ani încoace, urmărind ca numai lor să le fie bine, iar nouă pe nicăieri! De la stânga spre dreapta, în tabelul cu alfabete, în prima coloană sunt semnele de pe tăbliţele de la Tărtăria, în a doua sunt semne pictografice (sfârşitul mileniului IV î.e.n.) din Ki-en-gi/Sumer, în coloana a treia sunt semnele de pe tăbliţa 1 descoperită la Sinaia, iar în coloana a patra sunt literele folosite de geţi în scrierea tăbliţelor de plumb. Arhaisme şi regionalisme din limba română, care se găsesc în emegi în formă identică sau foarte apropiată, cuvinte numai pentru litera A în număr de 56 cuvinte, dintr-un total de 140 cuprinse în studiul arătat mai înainte: a: interjecţie care exprimă uimire, uluire, nedumerire, articol = a: interjecţie – vai!; prepoziţie – unde?, când?, încotro?, arată mişcarea, articol – sufix cauzal, [a: uimire, mirare, stare de nedumerire]. ab: alb în istro-română = ab: bătrân. aba, oaba: dalbă, lână albă = ab-ba: bătrân, încărunţit. aba: ţesătură groasă de lână realizată cu războiul de ţesut şi folosită pentru confecţionarea hainelor ţărăneşti, pentru creşterea gradului de impermeabilizare se dădea la piuă (chiuă). Se obţineau diferite îmbinări coloristice prin folosirea unor lâni de culori sau nuanţe complementare = ab-ba: mare, întins, vechi, a împărţi, a pune deoparte, a plăti un preţ, a tăia, a curăţa. abara: a doborî, a cădea jos = a-bala: a scoate din apă, a arunca jos. abur: evaporarea apei prin fierbere sau datorită temperaturii ridicate din atmosferă = ab-ur: vase pentru fiert.

DACIA magazin aburu: vapori de apă datoraţi unor temperaturi ridicate sau diferenţelor mari de temperatură dintre sol şi aer, vara, când se evaporă roua dimineaţa sau când se ridică suluri de vapori de pe cursurile mari de apă, de pe lacuri sau mare = a-buru: a deschide aripile, a se înălţa, a se ridica, a se împrăştia afară. ac: obiect subţire cu vârf foarte ascuţit folosit la îmbinarea a două bucăţi de pânză sau piele prin suprapunere şi prindere cu fir sau şnur = ac,ag: a face, a aranja, a săvârşi, a pune la punct, parte, limită, a măsura. aceră: vultur, pajura = acera, a-şe-ra: a se înălţa, a se ridica, a pluti prin aer. aceră: a avea nădejde la, a aştepta să, a tinde spre, a pândi, a spera = aceră, a-şe-ra: lamentaţie, tânguire, a invoca ceva, a se plânge. achita: a plăti o datorie sau o obligaţie, plată = a-chi-ta: depăşirea unei situaţii deosebite, a trece un obstacol, a avea forţă. achita: cu sens figurativ de a ucide = a-chita: a distruge, a zdrobi. aciua: a aşeza, a pune în ordine, a pune la locul lor = aciue, a-şu-e: a atinge, a aşeza, a pune în ordine, a arunca. acuşica: expresie ce arată că o acţiune se va desfăşura imediat, un timp de aşteptare scurt = acuşica, a-gu-zi-ga: imediat, devreme, dimineaţa. acuşu: imediat, îndată, după ce îmi trag puţin sufletul, după o clipă de odihnă = a-cuş-u: a reuşi, a izbuti, a aranja repede, a fi bine pregătit. adap: a da animalelor apă, a duce vitele la o sursă de apă pentru a bea, a achita o obligaţie = adap, a-dab: angajat, slugă, a duce. adă: acţiunea prin care unei persoane i se cere să transporte sau să mişte ceva cu o destinaţie precisă către cel ce cere = a-da: a trimite, a duce afară, a ţipa. aduc: finalizarea unei acţiuni de transport sau de informare către un loc precis = aduc, a-dug: apă proaspătă, apă nouă de la izvor, a îndeplini o comandă. aduna: acţiunea de a strânge unele obiecte sau animale împrăştiate într-un singur loc sau concentrarea ideilor asupra unei singure probleme = a-duna: pescarii care adună peştele în barcă, a încărca, a umple. aga: conducător, şef militar = aga: coroană, regalitate, faimă. Agăş: localitate în judeţul Bacău = a-ga-aş: priceput, îndemânatic. agru: ogor, ţarină, teren cultivat, arătură îngrijită = agrun: sanctuar interior, terenul din jurul sanctuarului care era lucrat cu ajutorul comunităţii. ahî: a da, a confirma, a fi de partea cuiva =

28

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

ahi: a fi de partea cuiva, răsplată, clipă, moment, a grăbi. aht: suspin, oftat, durere, jale = ah: putere, rezistenţă, a înarna, a răni, clipă. ai: hai!, mişcă! = a-e: a aduce, a urca, a apuca, a prinde cu grijă, a înălţa. aide: haide!, mişcă-te! = a-de: a face ceva, a săvârşi o acţiune, a decide. alai: grup de persoane care însoţea în feudalism pe domnitor sau un boier, grup de tineri organizaţi în cete care colindă de Anul Nou pe la casele sătenilor cu capra, mascaţii, ursul sau pluguşorul = ala(i): exclamaţie de bucurie, a bate toba, a face gălăgie, a cânta, a petrece, dorinţă. ală: monstru, dragon, balaur ce stârneşte furtunile = ala: exclamaţie de frică, a pune stăpânire, a speria. alăm: bir în natură stabilit pentru turmele de oi sau vite = alim: bou, berbec, taur. altar: locul unde se aduc ofrandele sau se fac sacrificiile într-un cult religios. Neamul emeş avea o religie monoteistă cu An în frunte ca entitate spirituală, ce reprezintă veşnicia şi de unde vin toate. Ziguratele erau construcţii atât cu caracter laic, dar şi religios, aveau forma unor piramide în trepte iar în vârf exista un altar unde se aduceau ofrandele şi sacrificiile = al-tar: a ciopli cu o unealtă, a îndepărta prin tăiere, a delimita, a finisa, a grava. alun: arbore care face fructe comestibile = alun: arbore, copac. am: posesie, existenţă = am: a fi. ama: zău!, chiar aşa!, ce mai treabă! = ama: cine? care? pe care? ca şi? amară: funie cu care se leagă o ambarcaţiune de mal = a-ma-ru: râu mare, a fixa, a prinde, a gâfâi, necaz. ambar: hambar, depozit = ambar: grămadă mare, a măsura cu grijă, limită. amuş: groapă sau putină cu apă şi var pentru argăsit piele, argăseală = amaş: stână, târlă de vite, adăpost provizoriu pentru ciobani şi activităţile lor. amuşi: a curăţa părul de pe pieile scoase din amuş = amaş: a îndepărta, ied. angara: obligaţii impuse în trecut ţăranilor peste cele legiuite, muncă fără plată, corvoadă, belea, greutate, necaz = a-ngar(a): a acţiona puternic, a persecuta, a rezista, a subjuga, [anger: mânie, violenţă]. anere: inel – cuvânt scris pe inelul descoperit la Ezerova în anul 1912 = a-niri: inel cu piatră preţioasă albă sau neagră. Apropiat este cuvântul anulare – a fi rotund ca un inel, a avea înfăţişarea unui inel. Ancu: prenume = an-ki: univers. apa: elementul vital al vieţii, lichidul care ocupă 70% din suprafaţa pământului şi este principala

DACIA magazin componentă a corpului omenesc = a-pa: ţeavă făcută din argilă prin care trece apa sau berea consumată la diferite evenimente. apărie: apă mare, apă care inspiră nelinişte = apar, abbar: baltă, mlaştină. aprig: energic, plin de viaţă, plin de vitalitate, violent, puternic = aprig, abrig: un preot purificator, cel care participă la exorcizare. ara: groapă făcută în grădină, unde se scurgea sângele unui berbec sacrificat după moartea unei persoane = ara: obicei, trecere, laudă, drag, scump, a îngrăşa. Arad: oraş în vestul României = arad: slugă, subordonat. arde: acţiunea de purificare prin foc, jertfirea unor ofrande pe altar prin ardere = ar-de: a lăuda, a străluci, a arde cu flacără, drag, gălăgie. aria: suprafaţă de teren pregătită special pentru treierat, bătutul fasolei, depozitarea cerealelor provizoriu pe câmp. Se smulg buruienile, se nivelează terenul de muşuroaie, iar pentru bătutul fasolelor se întind pe arie pânze de dimensiuni mari = a-ri-a: întindere mare, deşert, pustiu, district, spaţiu delimitat. arzu: termen vechi cu sensul de jalbă, plângere, rugăminte scrisă pentru rezolvarea unei situaţii nefavorabile = a-ra-zu: petiţie, persoană care se roagă, rugăminte, ritual, a informa pe cineva. Asău: localitate în judeţul Bacău = asa(u): a duce, a avea, a rodi, a rezista. asud: a transpira datorită unui efort susţinut, expunerea corpului la temperaturi ridicate, care generează transpiraţie = a-sud: a mişca cu energie şi prin repetare, amiază, odihna de amiază, a sorbi, a lua, a stropi. aş: exprimă o poftă, o stare de nemulţumire că este contestată întâietatea = aş: dorinţă, blestem, a pofti, a visa, a blestema. aşed: a pune într-o anumită poziţie un obiect sau o persoană, a se aşeza la umbră = a-şed: apă răcoroasă, apă rece, apă liniştită. at: cal bun, armăsar = at, ad: a trimite, a plimba afară, chiot, tată. ataman: conducător de oşti, hatman, şef al unei echipe de pescari = atamen, adamen: luptă, bătaie, a se lua la întrecere, dispută. aţă: fir subţire de in bumbac sau cânepă folosit la cusut sau legat = a-ta: după, în urma, a lucra la război, a urzi, a face o ţesătură. au: interjecţie ce exprimă deznădejde, durere, frică, uimire = a-u: apă mare, inundaţie de primăvară. azi: timpul prezent = a-zi: a face treabă cu mâinile, acţiune la lumina zilei.

29

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

DACIA magazin

«ÎNTÂIULUI POET ROMÂN – MĂRIRE!» Conf. univ. dr. G. D. Iscru, Profesor Maria Ionescu Motto (chemare): Să ne readucem valorile acasă! „Popoarele care nu-şi promovează personalităţile marcante din Ţară şi din afara hotarelor riscă să le piardă definitiv.” (Simona Condurăţeanu, 2012) Să ne readucem valorile acasă! În cultura/istoriografia naţională, începutul în acest sens, cu autoritate indiscutabilă, l-au făcut cei doi mari „fraţi gemeni” întru naţionalism şi sacrificiu de sine: istoricul Nicolae Densuşianu, ctitorul Dacologiei moderne, şi însuşi geniul nostru naţional, Mihai Eminescu. Şi unul şi celălalt, ancorându-şi investigaţia, cu precădere, în „arhiva vie a poporului”, bătând ţara cu pasul, pe unde pasiunea cercetării i-a trimis, „de la Nistru pân’ la Tisa”, şi-au completat substanţial informaţia reţinută din izvoarele istorice edite şi inedite, din cărţi şi biblioteci, rămânând astfel un model pentru urmaşii care vor dori cu adevărat să-şi cunoască şi să înţeleagă bine, să preţuiască şi să preamărească pentru eternitate locurile şi oamenii din care şi-au revendicat obârşia. Înaintea istoricilor noştri, ei au înţeles că mitologia este primul capitol al oricărei istorii naţionale, când epoca respectivă a existat ca atare şi au oferit modele de prezentare, Densuşianu, în limbajul ştiinţific al capodoperei sale Dacia Preistorică, Eminescu, în tulburătoare poeme, cu o continuă căutare a cuvântului „ce exprimă adevărul”. Istoricii noştri însă, poate dintr-o defecţiune de formaţie ştiinţifică, n-au înţeles – cu puţine excepţii – nici până azi importanţa celei mai bogate mitologii europene, aceea a „Ţării Zeilor” – Dacia edenică – , ca primă epocă a istoriei naţionale, epocă ce şi-a imprimat pecetea, şi-a transmis mesajul şi valorile prin secole, epocilor următoare. În schimb, s-au „desfătat” studiind şi prezentând alte mitologii, lăsând pe cea naţională în seama mitologilor, mitografilor, etnologilor, folcloriştilor şi chiar în seama compozitorilor! Aceştia, e drept, şi-au făcut, profesional, datoria, conform exigenţei şi harului ştiinţei şi artei lor, dar s-a re-

simţit şi încă se resimte neabordarea acestui capitol din partea istoricilor. S-ar putea, însă, ca această îndelungată ignorare a mitologiei noastre naţionale din partea istoricilor, mai nou eliminarea pur şi simplu – prin politică educaţională guvernamentală! –, din principalul manual de istorie al învăţământului preuniversitar, a primelor două epoci istorice, Străvechimea şi Antichitatea, deci istoria strămoşilor reali!, să nu se fi datorat doar unei simple „defecţiuni” de formaţie ştiinţifică, ci să aibă cauze mai adânci, ţinând de poziţia forţelor oculte şi a factorilor de dominaţie faţă de Dacia edenică şi de Valahiile succesoare – balcanice şi carpato-dunărene – pe direcţia politică, strategică, economică, dar şi spirituală. Ne gândim la tentaţia permanentă pe care zona a prezentat-o pentru aceste forţe, dar şi la poziţia unicat a

30

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

dreptei credinţe a oamenilor pământului, începând din epoca mitologică a zalmoxianismului şi până azi. Prin politica lor, Dacia şi Valahiile succesoare, România reîntregită a epocii moderne au militat consecvent pentru Unitate şi Suveranitate, pentru securitatea zonei şi a continentului întreg, ca şi pentru adevărata dreaptă credinţă, curat creştină, specific care însă nu convenea expansionismului şi harpagonismului imperial, precum nu convine nici mai noilor „Centre de Putere”. Iar ca temelie şi izvor de dreaptă credinţă a îngrijorat şi îngrijorează pe falsificatorii acesteia, exponenţi şi ei, în felul lor, ai expansionismului, harpagonismului şi dominaţiei sub un pretext sau altul. Este o chestiune serioasă aceasta, pentru care va trebui să cercetăm şi să reflectăm mai atent şi mai stăruitor, mai responsabil, de aici înainte. În această situaţie, poetul Victor Eftimiu, ştiind şi dânsul ce „ştia” „toată lumea”, la noi, despre o epocă uitată, dar, ca poet, mai atent decât alţii la înaintaşii în domeniu, cât mai adânc în timp, a „îndrăznit”, primul, - căci era o „îndrăzneală”! – să-l considfere pe celebrul Ovidiu, marele exilat latin de la Tomis, ca fiind primul poet român. Aceasta, pornind chiar de la mărturisirea sulmonezului, care învăţase limba autohtonilor geţi, strămoşi ai noştri, reali, scrisese şi o „cărticică” de versuri în limba lor şi se încumetase să dea chiar un „recital” în faţa unui grup de geţi cu un poem în limba lor, dar transpus în „metrul antic”. Ajunsese să fie recunoscut ca poet get şi el însuşi se considera astfel. Entuziasmat de asemenea informaţii1 direct de la „sursă”, Victor Eftimiu i-a dedicat marelui „confrate” de odinioară un cald şi frumos sonet intitulat: Întâiului poet român, mărire! Şi d-na Maria Crişan, pe aceleaşi considerente, l-a numit pe Ovidiu poet get, ba chiar „primul nostru poet”. Acesta nu doar c-a scris poeme în limba getă, pe care o învăţase la Tomis, ci şi pentru că, adaugă dânsa, era, prin strămoşi, pelasg, pelasgii fiind strămoşii geţilor/ valahilor, românilor2. Indiferent unde am localiza Tomisul exilului lui Ovidiu – pe litoralul pontic dobrogean (Constanţa noastră) sau în Crimeea, la Marea de Azov,3 din opera tomitană a poetului reiese clar că acolo era lumea şi pământul geţilor, strămoşi ai noştri, stăpâni la ei acasă! Dar nici Victor Eftimiu, bun cunoscător al

DACIA magazin vieţii şi operei lui Ovidiu, nu-l consideră pe poetul şi regele trac Cotys ca „întâiul poet român”. Or, citindu-i poeziile tracului Cotys, scrise în limba getă, pe care între timp o învăţase la Tomis, Ovidiu le-a apreciat la superlativ, comparându-l pe Cotys cu ... Orfeu, primul şi cel mai important poet trac şi al epocii noastre mitologice (şi nu numai poet!), simbolul lirismului în poezia universală („lirismul” vine chiar de la lira lui Orfeu, dăruită lui de Zeul Apollo Hiperboreanul, zeu al naţiunii traco-geto-dace). Şi cu aceasta am ajuns unde ne-am propus: la ORFEU! Îndrăznim şi noi în continuare? Îndrăznim! Autorii greci antici, de la Herodot la Strabon, recunosc că grecii, între alte „împrumuturi” au preluat de la strămoşii traci – erau şi strămoşii lor! – şi poezia, cântul, muzica. Şi se mândreau cu astfel de preluări. Căci tracii – ştiau aceasta grecii! – au avut mulţi poeţi/rapsozi, precum (în ordine): Orfeu, Osaios, Linas, Musaios, Thamiris. Însăşi rapsodul care a dat forma finală Iliadei, celebrul Homer, va fi fost un continuator al acestor rapsozi din spaţiul carpato-balcanic şi al autohtonilor carpatici, care îşi învăţau legile cântând. El însuşi, Homer, putea să fie trac! Redăm în acest sens concluzia dacologului Radu Stan Carpianu, la care a ajuns după o analiză atentă a operei (Iliada n.n.): „Ţinând seama de mărimea considerabilă a acestei opere, de frumuseţea deosebită a versurilor, de caracterizările judicioase care se fac pentru fiecare grupă de populaţie, scoţându-se în relief de la prima vedere elementele specifice, predominante, de adâncimea gândirii permanente, de faptul că eroii învinşi din tabăra troienilor sunt tot la fel de mari, ca şi cei din tabăra grecilor, că însuşi Ahile rezultă a fi din tabăra pelasgo-tracă, se poate înţelege că această capodoperă nu putea fi scrisă de nişte începători cum erau grecii în primele secole din acel mileniu (I î. Hs.), ea (Iliada, n.n.) nu putea fi scrisă decât de nişte oameni cu experienţă, cum erau tracii, de la care grecii au recunoscut totdeauna că au învăţat cântul şi poezia, ca şi alte arte”4. Pe temeiul acestui raţionament judicios n-am forţa nota dacă pe Homer însuşi l-am considera trac. Primele menţiuni privind folosirea unor instrumente muzicale (fluier, nai ş.a.) le avem de la Homer, în Iliada, (în tabăra tracotroiană, după cum primul poet consemnat ca

31

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

atare în literatura europeană, este tracul Thamiris. De ce nu tracul Orfeu? Iar dl. Silviu Dragomir, cercetător şi publicist cunoscut, restudiind atent Iliada, a susţinut o comunicare foarte importantă, intitulată: Iliada, o protoistorie a poprului român5. Iată-l, deci, pe Orfeu, primul şi cel mai important dintr-o serie (v. mai sus) de poeţi/rapsozi ai unei îndelungate tradiţii orale, continuatoare a tradiţiei orale a strămoşilor arieni, care au dus în India vedele, consemnate acolo în sanscrită, tradiţie care a continuat în mediile populare ale Daciei edenice, continuată încă în bogata literatură populară balcanică, cu etnosul ei covârşitor valah, dar şi în Valahiile carpatice, consemnată în scris târziu, după biruinţa în scris a limbii populare (sec. XVII), biruinţă considerată ca prima revoluţie culturală a începutului renaşterii noastre naţionale moderne6. Ne lipseşte, în original, vasta operă a lui Orfeu, dar o putem reconstitui fie şi numai printr-un „inventar” de titluri şi ritualuri orfice de moştenire tracă, atribuite lui, consemnate de greci. Numai că transcriptorii/traducătorii de mai târziu ai grecilor au „uitat” nativitatea şi obârşia acestui simbol străvechi şi antic al poeziei/cântului, al lirismului. Pentru autorii greci şi pentru alţi autori, în lume, inclusiv români, care de la ei au preluat informaţiile, aceasta n-ar fi prima şi singura mare „uitare”, în care unii perseverează şi azi. Cităm, în acest sens, un Dicţionar de mitologie generală7, deci o operă de largă circulaţie şi frecventare, apărută în România – ca să nu trimitem la seria de opere din istoriografia universală care procedează la fel (eroare din eroare – „perseverare diabolicum!”) –, care ne-a localizat atâţia zei şi titani în alte spaţii culturale, iar Hiperboreea geto-dacilor a „plasat-o” în ... „nordul ceţos al Europei şi Asiei”, în timp ce pe însuşi marele reformator şi zeu, Zalmoxis, îl consideră o „personalitate ceţoasă”. Deci, un asemenea Dicţionar îl consemnează pe Orfeu, simplu, ca „poet hieratic prehomeric din mitologia greacă” (s.n.), întărind eroarea cu una mai mare: că Orfeu este „unul din cele mai bogate mituri greceşti” (s.n.). Coroborând riguros ansamblul izvoarelor, care au consemnat tradiţia antică şi amintindu-i pe puţinii autori care au „îndrăznit” să spună altfel de cum „ştie toată lumea”, reiese însă că tracul Orfeu a aparţinut epocii lui Zalmoxis – epoca mitologică a traco-geto-dacilor! –, zamolxianismului

DACIA magazin ca spiritualitate – unul din marile curente reformatoare ale Străvechimii şi Antichităţii!8 – şi că, prin întreaga activitate şi operă, preluată de urmaşi, a avut un rol foarte însemnat şi a rămas o personalitate de prim rang în istoria lumii. Dar, dacă pe Victor Kernbach nu-l „doare sufletul” să meargă din eroare în eroare, iată însă că românul Ovidiu Drâmba, în cunoscuta sa sinteză privind istoria culturii şi civilizaţiei9, deşi îi consacră un capitol şi culturii şi civilizaţiei dacogetice, pe aceasta o rupe, nepermis, de traci şi de ceilalţi fraţi ai lor, ce au constituit prima naţiune în Europa. Pe tracul Orfeu, totuşi, în respectivul capitol, îl aminteşte tangenţial într-un citat de Strabon (op. cit, I, p. 810), fiindcă deja îl integrase în capitolul privind cultura şi civilizaţia greacă. Evident, Orfeu aparţine şi acesteia prin preluarea ca moştenire de urmaşi, dar el, în tot cursul vieţii sale, n-a depăşit spaţiul naţiunii traco-geto-dace, în care i-a fost naşterea şi obârşia iar întreaga lui operă a realizat-o în amintitul spaţiu natal. În cultura greacă, opera i-a fost consemnată târziu şi parţial şi nu întotdeauna grecii i-au înţeles sensul. Ovidiu Drâmba îşi informează cititorii din ţară şi nu numai că legătura lui Orfeu cu tracii ţine doar de baştina nativităţii sale şi se grăbeşte să-l „transporte” imediat în lumea grecilor, definindu-l, pur şi simplu, ca pe „un cântăreţ dinaitea lui Homer” (s.n.). Dincolo de această integrare eronată (iarăşi, eroare din eroare!), reţinem totuşi exegeza de specialist a autorului: „Poet şi cântăreţ, inventator al lirei (sic! n.n.: lira, conform tradiţiei, o primise de la zeul Apollo Hiperboreanul) şi născocitorul magiei ... , legendarul Orfeu era considerat şi fondatorul misteriilor omonime (orfice/orfeice, n.n.) şi iniţiatorul unei adevărate religii” (orfismul, n.n.), „o mişcare religioasă, cu asociaţii secrete, cu o întreagă literatură (celebrele imnuri orfice), cu o teogonie, cosmogonie şi antropogeneză bine articulate, precum şi cu o doctrină a salvării elaborată în detaliu” – şi le rezumă. Continuă cu aprecierea asupra importanţei operei lui Orfeu, Imnurile orfice, exemplificând cu imnul închinat zeului Morţii, într-o frumoasă traducere a profesorului Ion Acsan: „Ascultă-mă, cârmaciul vieţii popoarelor de muritori: Cu cât le dai mai multe zile, cu-atât eşti pururi mai aproape, Căci tu adormi pe totdeauna şi trup şi suflet, deopotrivă,

32

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

Când frângi puternicele lanţuri prin care le-a legat natura Şi peste orice vietate reverşi un somn adânc şi veşnic! Răpui întreaga omenire, dar te arăţi nedrept cu unii, Curmându-le deodată viaţa când sunt în floarea tinereţii. Judecătorul tuturora, rosteşti statornice sentinţe Şi nu te-nduplecă niciunul prin rugăciuni sau prin libaţii, Zeu crud, apropie-te însă doar după ani îndelungaţi Şi te implor la ceasul jertfei şi-al invocaţiei pioase Ca oamenii să aibă parte de-o bătrâneţe fericită”. Imnurile orfice, reţine Ovidiu Drâmba, erau poeme scrise, închinate diferitelor divinităţi, principale şi secundare, dar nu precizează că acestea „apăruseră” întâi în „Ţara Zeilor”, patria sa, Dacia edenică, în Olimpul dintâi, carpatin, de unde prin „roiuri” umane, sau ca „moşteniri” hiperboreene, „coborâseră” în Olimpul grecilor! Alt grup de imnuri sunt închinate semizeilor şi muzelor, tot din lumea traco-geto-dacă – şi tot din patria lui Orfeu, de unde autorii greci recunosc că au fost preluate şi în lumea lor: Iubirea, Victoria, Sănătatea, Soarta, Dreptatea. Alt grup – şi aceasta îl putea sensibiliza pe autor, căci în patria lui Orfeu vieţuirea în comuniune cu natura era o trăsătură majoră şi un „cuvânt de ordine” al reformei zalmoxiene – alt grup, deci, era dedicat elementelor naturii, precum: Aurora, Zefirul, Cerul, Luna, Soarele, Eterul, Marea, Astrele, Noaptea, Somnul, Visul, Vântul de Miazănoapte (Boreas, din Hiperboreea!). Chiar şi atunci când se adresează zeului Morţii, cum am văzut, care la traco-geto-daci nu era un zeu al răului, ci oferea o salvare prin chemarea la Zalmoxe, autorul îl „implora”, „la ceasul jertfei şi-al invocaţiei pioase”, să nu curme viaţa omului la vârste tinere iar celor înaintaţi în vârstă să le „îngăduie o bătrâneţe fericită”. „Implorarea” o putem reţine, oare, ca pe un „pios” început de „dizidenţă” a lui Orfeu faţă de duritatea unor obiceiuri/ritualuri anterioare – plânsul la naşterea copilului şi bucuria la moartea celui „chemat la Zalmoxe” – sau poate fi o „ingerinţă” a transcriptorului grec de mai târziu? Precum Homer, mai târziu, este posibil

DACIA magazin ca şi Orfeu să fi reţinut din bogata tradiţie orală traco-geto-dacă multe învăţături şi „poducţii” literare şi să le fi grupat, ordonat, în scrierile, care i se atribuie. Ipoteza este în concordanţă cu ştirea, din izvoare, privind învăţarea legilor cântând, recitându-le. Erau acei rapsozi talentaţi la care se referea dacologul Radu Stan Carpianu, când pleda pentru originea tracă a lui Homer (v. mai sus). O concordanţă poate fi şi cu bogata producţie folclorică, ulterioară, din Valahiile balcanice, dar şi din cele carpato-dunărene, în care se redau scene mitologice/de viziune mitologică, schimbându-se doar numele personajelor, aşa cum le-a identificat Nicolae Densuşianu (Ioviţă, Iorgovan, Novac cel Bătrân cu feciorii lui, Corbea etc). Aceste tradiţii, atent observate, aceste concordanţe în curgerea timpului încă sunt de natură să reintroducă pe Orfeul epocii noastre mitologice în viaţa şi spiritualitatea strămoşilor noştri reali, traco-geto-dacii. Prin urmare, este timpul ca specialiştii în domeniu, cu precădere istoricii, ai noştri în primul rând, abordând fără complexe bogata mitologie naţională, pe ansamblul izvoarelor, reflectând profesional şi responsabil, să readucă „acasă” valori înstrăinate în alte spaţii culturale. Iată de ce, în ce-l priveşte pe Orfeu, salutăm cu căldură „temeritatea” colegei noastre întru Dacologie, cercetător dr. Simona Condurăţeanu, pentru elaborarea şi publicarea studiului cu titlul: Orfeu/Orphaeus, un geniu şi un zeu al Daciei Mari10, studiu din care, pe temeiul unei bibliografii impresionante, din toate categoriile, reiese, într-adevăr, un Orfeu al Daciei edenice, o valoare de primă mărime a mitologiei şi culturii noastre naţionale, a culturii universale deopotrivă. Vedem în acest studiu o deschidere către o monografie a unui autor român despre îndelung înstrăinatul geniu şi Zeu al Daciei Mari, în toată cuprinderea vieţii şi personalităţii sale, viaţă, operă, personalitate puse în slujba oamenilor, întru binele lor. Un ORFEU, „îndrăznim” şi noi aici şi acum să afirmăm, revendicându-ne din nemuritorii strămoşi reali, ca fiind, cronologic, PRIMUL POET ROMÂN, venind din strămoşii noştri reali, urcat pe podiumul marilor valori ale umanităţii. Prin acest demers al nostru nu i-am căutat lui Mihai Eminescu „perechea” (el a fost numit, pe drept, poetul „nepereche” – G. Călinescu), ambii rămânând, fiecare în felul său şi în epoca sa, valori unice şi eterne, pentru noi şi

33

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

pentru omenire, valori care se nasc la intervale mari de timp: pe Orfeu îl considerăm geniu şi zeu al Daciei Mari, „Ţara Zeilor”; pe Eminescu – geniul naţiunii succesoare în vatra sa ancestrală de pe „bătrânul continent” şi, cum iarăşi pe drept i s-a spus (dr. Aurel David), „prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari”. Studiindu-i atent pe fiecare în parte, în epoca lor şi în ansamblul istoriei naţionale, îi găsim atât de „îngemănaţi” prin nativitate şi obârşie, prin felul de a fi şi de a gândi viaţa şi lumea, prin ataşamentul faţă de oamenii Ţării reale, de binele şi viitorul acestora. Încă reţinem câteva din aceste asemănări: revendicarea de la tradiţia şi înţelepciunea „bătrână”, cea cu ale ei „rădăcini proprii în adâncimi proprii” din care „răsare civilizaţia adevărată”; revendicarea de la limba curată a Ţării reale, şlefuită continuu în curgerea vremii iar nu stricată de intervenţii străine spiritului ei; ambii cu o încredere totală, firească, într-o renaştere naţională a societăţii, ambii oferind, pentru aceasta, ca stimulent şi mesaj, opera proprie şi însăşi viaţa lor trăită în integritate morală; ambii cu o pasiune unică pentru natură, comparabilă doar cu a poporului însuşi pentru vieţuirea integrală în natură, în comuniune cu aceasta, admirând-o, iubind-o, cântând-o; ambii au fost într-o căutare permanentă a cuvântului „ce exprimă adevărul”; în sfârşit – dar şirul ar putea continua! –, ambii au simţit o iubire nepereche pentru perechea hărăzită fiecărui bărbat, numai lui, din fructul curat al Neamului său, cu datoria s-o cinstească şi s-o fericească în viaţă şi în eternitate; căci femeia, cum ne-a lăsat crezul unul dintre ei, devine „sfântă prin iubire” – după legea supremă dată pământenilor – şi rămâne, în fantezia lui de veşnic îndrăgostit, „prototipul îngerilor din senin”, dar de care, din vitregia sorţii, niciunul dintre ei n-a avut parte, rămânându-i doar cu o fidelitate şi o iubire pilduitoare, precum şi cu speranţa unei „revederi” în lumea „de dincolo”. Ca o concluzie, în spiritul chemării cu care am început – să ne readucem valorile „acasă”! – redăm finalul atât de bine chibzuit, de ferm exprimat, de succint şi obligatoriu al Doamnei Simona Condurăţeanu, autoarea „temerarului” studiu despre Orfeu, din care am reţinut şi în motto: „Popoarele care nu-şi promovează persoanlităţile marcante din Ţară şi din afara hotarelor riscă să le piardă definitiv”, căci

„multe figuri proeminente din varii domenii, originare din spaţiul traco-getic, au fost omise eronat de superficialitatea şi girul unor cercetători reputaţi, grăbiţi să-şi ofere serviciile” (loc.cit. nr. 77, p. 16, s.n.). Încheiem şi noi, după Victor Eftimiu, pentru Orfeu însă, cu expresia omagială: ÎNTÂIULUI POET ROMÂN – MĂRIRE! _________________ 1

. Într-o primă, recentă sinteză despre strămoşii noştri reali, în Crestomaţie, se reproduce amplu din opera tomitană a lui Ovidiu (v. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. Nicolae Bălcescu şi Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2010. 2 . Maria Crişan, Geta – obârşia limbii române, Ed. Verus, Bucureşti, 2010, p. 5, prefaţă. 3 . Maria Crişan a localizat acel Tomis în Crimeea, la Marea de Azov (ibidem, p. 14), argumentând aceasta. 4 . Corect – traco-geto-dacă! Strămoşii noştri reali, a căror naţiune era alcătuită din mult peste 100 de comunităţi umane – nu etnice! –, aveau acelaşi etnos, aceeaşi spiritualitate, aceeaşi limbă – traco-geto-dacă! (a se vedea sinteza citată în nota 1). 5 . Radu Stan Carpianu, Enigma insulei sau călătorie peste şapte milenii, Ed. Getica, Bucureşti, 1990, p. 88. 6 . Vezi Silviu Dragomir, Istorii neelucidate, Ed. Lucman, Bucureşti, 2008. O singură obiecţie: nu există preistorie sau protoistorie ci, pur şi simplu, istorie! 7 . G.D.Iscru, Începutul renaşterii naţionale moderne în istoria României, Ed. Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2007, p. 75 şi urm. 8 . Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1971, p. 444 – 447. 9 . O foarte utilă crestomaţie, din mulţi autori, despre Zalmoxe ne-a dat, recent, dacologul Traian Gruia Getianu: Zamolxe, Ed. Lumina Tipo, Bucureşti, 2012. 10 . Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, reeditată ulterior. 11 . În revista noastră, „Dacia magazin”, nr. 76/aprilie şi 77/mai 2012.

34

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

Insula şerpilor – din vol. Istorii neelucidate* – Silviu N. Dragomir

1.Ce ştim din vechime despre insula numită: Leuké, Leuce, Peuce sau Albă Miturile româneşti privind respectiva insulă sunt consemnate în Legenda Mănăstirii Albe, ca şi în Balada Mănăstirii Albe, considerate de N. Densuşianu că aminteau de lăcaşul sacru de la ţărmul mării, unde urma să aibă loc căsătoria zeului Soare cu sora sa, Luna , în conformitate cu cealaltă baladă românească: Soarele şi Luna. Tot din protoistorie, dar şi din primii zori ai istoriei, Homer, cântăreţul trac al războiului troian, care a avut loc cam pe la anii 1200 î.H., ne transmite în Iliada (~ 850 î.H.) că Achile – comandantul oştenilor veniţi de la vărsarea Istrului, era fiul regelui Peleu, ce domnea peste poporul pelasg al mirmidonilor şi al zeiţei mării, Thetis, fiica lui Nereu. În Odiseea, Homer adaugă că

Achile, căzând la Troia, a fost înveşmântat în haine divine, apoi ars pe rug, iar osemintele i-au fost aşezate într-o urnă de aur peste care camarazii săi au ridicat un mare tumul pe ţărmul Helespontului pentru a putea fi văzut de pe corăbiile aflate în trecere. Arktinos, poetul epic din Milet, acela care a continuat şi a şi a întregit Iliada, spune în Etiopida că Achile ar fi fost ucis la Troia de Paris, fiul regelui Priam, ajutat de zeul Apollo, şi că, după multe şi înverşunate lupte ale lui Ajax şi Ulise, corpul său ar fi fost dus la corăbiile greceşti. Aici a venit mama lui Achile, Thetis, cu surorile sale şi cu bocitoarele, care îl plânseră şi îl bociră pe erou. După aceea, Thetis răpi – chiar de pe rugul aflat în flăcările incinerării – cenuşa fiului său şi o duse în insula Leuké, aflată la gura Dunării, acolo unde aheii îi ridică un tumul şi-i dedică jocurile funebre ce erau practicate cu asemenea ocazii.

Primele hărţi europene ne prezintă date incerte privitor la Pontus Euxinus. Astfel (v.), în „Nova Evropae”, Dunărea (v. Ister Fl.) se varsă prin cinci braţe, insula Peuce este un ostrov fluvial locuit de peucini, iar Insula Leuce este notată: Insula Achillis, fiind dublată de Insula Boryssthenis, ambele amplasate pe o linie în zbor de pasăre între cetatea Tyras (Cetatea Albă) şi Crimeea.

35

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

De la aceste arhaice ştiri pe care le avem deja în cel puţin două variante şi până la scriitorii şi geografii eleni şi romani (Pindar, Euripide, Pausanias, Hecateu, Pliniu cel Bătrân, Lucanus, Pomponius Mela, Dionisie Periegetul, Arrianus din Nicomedia, dintre care ultimii au trăit prin secolele I şi II d.H.) a fost o trecere a timpului de aproape un mileniu. Asemenea mari decalări în timp – 350400 de ani între războiul Troian şi poemele epice ale lui Homer, alţi 500-1000 de ani între cânturile lui Homer şi scrierile istoricilor antici, precum şi 1700-1900 de ani între istoricii antici şi cei contemporani – par să nu fi influenţat totuşi prea mult pe aceia care au abordat în cunoştinţă de cauză problema identificării insulei unde a fost îngropat Achile cu insula pusă în discuţie. Redăm câteva din „ştirile” antichităţii: -Pindar: „În Marea Ospitalieră, pe o strălucitoare insulă, locuieşte Achile” (Nemeice, IV, 49-50); iar tot Pindar: „Există o insulă în Pontul Euxin numită Insula Albă, unde se pare că a fost transportat trupul lui Achile de către Thethys. Ea se numeşte albă din pricina mulţimii păsărilor care îşi fac cuibul acolo” (Ibidem v. 79a); -Euripide: „Leuce: insula Leuce, unde îşi petrece timpul Achile, aflată în mijlocul Pontului Euxin” (Andromaca, 1262, în Izvoarele... pag. 73); -Antigones: „Se povesteşte şi despre insula Leuce, că nici una dintre păsări nu se poate ridica în zbor deasupra sanctuarului lui Achile” (Culegere de povestiri uimitoare, 122, în Izvoare… pag. 149); -Hecateu Abderide, afirmă că: „Insula cea sfântă a lui Apollo se află în părţile de nord şi anume în faţă cu ţinutul celţilor”; şi apoi: „Insula lui Apollo se afla în regiunea hyperboreilor (o ramură a pelasgilor), în părţile Oceanului”. Dar grecii, în prima lor fază de civilizaţie, nu cunoşteau acel „Okeanos” al istoricilor şi geografilor de mai târziu, acea mare deschisă la care încă nu ajunseseră, deoarece nici Mediterana nu o cunoaşteau în întregime. Pentru ei, părţile de nord extrem ale Europei se limitau la Pontul Euxinus şi la Istru. Nici lui Herodot nu-i era prea clar ţinutul: „La nord de Tracia, ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate să ştie; atât însă se pare că, dincolo de Istru, există pământ

DACIA magazin nelocuit şi infinit” (Lib. V. c. 9) -Pausanias, primul istoric din antichitate care a identificat Insula Leuce cu aceea numită în geografiile de azi Insula Şerpilor, repetă aceleaşi mituri cu mai multe detalii: „Există la gurile Istrului, în Pontul Euxin, o insulă închinată lui Achile, numită Leuké. Ea are o circumferinţă de 20 de stadii, este plină de păduri stufoase şi de animale, unele sălbatice, altele domestice; în ea se află un templu al lui Achile şi o statuie. Se spune că cel dintâi om care a venit în această insulă a fost Leonymos din Krotona… Pythia l-a trimis în insula Leuké şi i-a spus că acolo i se va înfăţişa Aias, fiul lui Oileus, pe Aias, fiul lui Telamon, şi împreună cu ei pe Petrocles şi pe Antilohos” (v. Descrierea Greciei, III, 19, 11). De la acest istoric – dar şi geograf –, pe baza unor detalii relevante, au început să se statornicească prin deducţie două păreri şi anume: 1) Insula Leuce ar fi unul dintre locurile de retragere postumă pentru defuncţi, o variantă pentru Insulele Fericiţilor şi 2) Insula Leuce nu ar fi aceeaşi cu Insula Peuce, ultima trebuind căutată în Delta Dunării, respectiv prin identificarea ei cu Grindul Letea de astăzi -, înglobat, după procesul de înnisipare, în marea Deltă. 2 – Ah, savanţii ăştia… Studiind problemele legate de Insula Şerpilor, vei găsi încă de la o primă vedere din marile greşeli ce au fost „pasate” de istorici din autor în autor, fără ca respectivii savanţi să-şi fi dat seama sau să-şi pună cumva problema perpetuării la nesfârşit a unor asemenea erori de neiertat, mai ales că ele, greşelile, nici măcar nu au rămas izolate, ca să poată fi considerate doar simple greşeli interpretative, ci au condus, prin consecinţă, şi la alte greşeli în evaluarea evenimentelor de epocă. Dar, să ne explicăm. Clasicii istorici Grigore Tocilescu, Nicolae Densuşianu şi, în final, Vasile Pârvan (da, da -, ei bine, chiar marele Pârvan!) fac ample discuţii comparative de motivistică şi influenţe privind habitate ale fostelor seminţii, amplasări de localităţi şi cetăţi antice – cu o desfăşurare, în principiu, a unei întregi logici de gândire şi analiză –, iar totul pentru o expunere istorică unitară, făcută, culmea, pe eşafodajul unor hărţi care, în

36

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

fond, nu reprezintă deloc Dacia acelor timpuri contemporane evenimentelor analizate. Grigore Tocilescu, Nicolae Densuşianu şi Vasile Pârvan – ultimul considerat adevărat „pontifex maximus” al scormonitorilor noştri din trecut –, exemplifică pe hărţi cu configuraţii actuale (exemplul cel mai concludent: Delta Dunării) evenimente din mileniul II şi I înainte de era noastră. Vasile Pârvan, pe toate cele trei hărţi pe care îşi bazează întreaga expunere din Getica, a trecut gurile Dunării sub forma lor… actuală. Asta, nu doar că „ar putea” conduce la interpretări eronate, ci chiar au condus! Noi, bieţi şcolari ascultători, am învăţat din manualele de istorie că Cetatea Chilia era port la Marea Neagră pe vremea lui Ştefan cel Mare. Că de aia ţinea cu străşnicie strălucitul voievod la „cele două porţi” ale sale către marea deschisă: Cetatea Albă şi Chilia. Dar, din manuale savante precum Dacia înainte de romani, Dacia preistorică sau Getica, o protoistorie a Daciei, vedem negru pe alb că pe vremea lui

Harta zonei Delta Dunării întocmită în anul 1980 de către cercetătorul Ştefan Airinei (v. Contribuţii la cunoaşterea istoriei Delta Dunării)

DACIA magazin Homer, a lui Hesiod, ba chiar şi a lui Decebal, Delta Dunării era deltă ca şi azi, ba chiar, uneori, cuprinzând şi noua insulă Sahalin! Este drept că profesorul nostru de istorie, Ion Teştiban de la „Roman Vodă”, ne şoptise (aşa, în trecere) că pe harta voievodului Dimitrie Cantemir, Cetatea Chiliei se mai afla încă şi pe atunci – prin anul 1716 – port la Marea Neagră. Dar cine să poată vedea cu ochii săi harta Principelui? Că doar era ţinută cu străşnicie tabu (deoarece cuprindea Basarabia) în Depozitul Secret de la Academia Română, iar în sărmanele noastre cărţi de istorie nu era reprodusă, de altminteri, ca şi astăzi… Atunci, mă întorc şi zic, nu cumva ar trebui să discutăm sursele din protoistorie (ex. Războiul Troian) pe hărţi pe care să apară, fie măcar şi aproximat, configuraţia geografică a timpurilor respective? Nu ar fi, deci, mai uşor să urmărim pe hărţi respectând situaţia vremii, toate întâmplările petrecute cu trei-patru mii de ani în urmă la Gura, iar nicidecum – aşa cum vom vedea, „Gurile” Dunării? Utilizând hărţile actuale pentru perioadele aflate cu milenii în urmă, e cu mult mai uşor să cazi – precum a păţit-o chiar Nicolae Densuşianu – în capcana de a aplica sursele antichităţii pe diverse date actuale şi, astfel, să consideri distanţa de la Dunăre la insula Leuce, măsurând parcursul de la actualul oraş Sulina, în loc de a o măsura de la vărsarea fluviului din timpurile respective. Ceea ce este cu totul altceva, dând într-un asemenea caz peste o cu totul altă insulă. Care nu este Insula Şerpilor, ci… o alta! Cele relevate aici nu trebuie luate – Doamne fereşte! – ca discuţii de dragul unor discuţii. Este realitatea că şi marii savanţi uneori o mai dau în bară… Am constatat, cu ocazia reeditării de istoricul Radu Florescu a celelbrei lucrări Getica, destule avertismente critice asupra unor interpretări făcute de Vasile Pârvan, care nu mai rezistau nivelului istoric de azi, deoarece multe din teoriile epocii (anul 1926) nu au fost confirmate de achiziţiile ştiinţifice făcute ulterior apariţiei acelei cărţi, fie ea şi „de căpătâi”. Dar, pentru asemenea pătrunderi în discuţiile istorice va trebui dedusă geografia fizică a antichităţii spre a putea şti cum arăta harta lumii respective. Oare vom putea să o facem?

37

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

Toate hărţile vechi cuprinzând zona de sud-est a Daciei au mari deficienţe. Chiar şi ultima hartă „europeană”, tipărită la Paris în anul 1844 (Pays Romans) nu străluceşte prin informaţii reale. Insula Şerpilor nu este redată, iar Dunărea se varsă în mare prin trei braţe corespunzătoare, astfel: Gura Chilia (Bouche de Kilia), Gura Sulina (Bouche de Sculeni) şi Gura Sf. Gheorghe (Sacrum ou Peuce Ostrum). Printre hărţile noi, exacte, cuprinzând perioada daco-romană este aceasta a istoricului clujan Silviu Dragomir (a. 1937), hartă care, din păcate, suferă ca şi altele anterioare (Tocilescu, Densuşianu, Pârvan ş.a.) de o foarte mare greşeală pe care tocmai o prezentăm şi analizăm în acest capitol (v.)

3 – Geologii ne pot scoate din impas Geologii A.C. Banu şi L. Rudescu au dat, încă din anul 1937 (v. Delta Dunării), unele relaţii pertinente cu privire la formarea Deltei. „Un moment important în istoria formării Deltei este epoca optimului climat post-glacial, deoarece după ultima glaciaţie Wurm III a existat un climat cald şi ploios. Atunci nivelul Mării Negre s-a ridicat cu cinci metri faţă de nivelul existent. Apele mării au pătruns pe valea Dunării până aproape de Galaţi, acoperind întreaga suprafaţă a deltei actuale, cu excepţia câtorva porţiuni de uscat, prelungiri ale platformei Buceagului, rămase ca nişte insule: Grindul Chili, Letea, Stipoe, Caraorman. Ne aflam deci în pragul istoriei. Omul învăţase să folosească bronzul şi chiar fierul şi delta încă nu exista. Braţele Chilia şi Sulina nu se formaseră încă. Opera de construire a deltei, aşa cum se înfăţişează astăzi, începe abia cu timpurile istorice, când nivelul mării se stabileşte la zero actual. Aşadar, Delta Dunării este o formaţie geomorfologică tânără…” Destul de recent, prin anul 1980, Ştefan Airinei a publicat lucrarea Contribuţii la cunoaşterea Deltei Dunării din care vom folosi harta extrem de lămuritoare, precum şi unele indicaţii mai relevante. El susţine, în plus, că delta s-ar fi format concomitent cu mari mişcări verti-

cale care s-au combinat cu depuneri aluvionare în patru trepte mai importante: - faza de golf sau liman; - faza de liman; - faza de deltă fluvială; - faza de deltă maritimă. El stabileşte şi unele paleoinsule încorporate între cele trei braţe actulae: Chilia, Pardina şi Maliuc la nord, Ciotica, Dranov şi Portiţa la sud. Toate acestea marcate de procesul subsidenţei, astfel că unele dintre acele paleoinsule au fost numai accidental deasupra cotei mării, precum Portiţa. Din toate astea un fapt este cert. În timpul cuaternalului, teritoriul Deltei Dunării a suferit o serie reiterată de transgresiuni şi regresiuni ale apelor Mării Negre impuse de procesul aluvionar, dar şi de unele mişcări verticale oscilatorii ale scoarţei terestre. Prin forajele hidrogeologice efectuate, astăzi poate fi întocmită cu certitudine o hartă a sistemului insular şi peninsular din întreaga arie a Deltei Dunării pentru oricare dintre perioadele istorice puse în discuţie.

_________________ * Editura Lucman, Bucureşti, 2007, p. 93-101

38

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

DACIA magazin

Istoricul polonez Martin Cromer despre români şi daci Prof. dr. Mihai Popescu, Biblioteca Militară Naţională

Episcop catolic, diplomat, istoric şi cartograf polonez, Martin Cromer s-a născut în anul 1512, în localitatea Biecz, din Regatul Poloniei, într-o familie de imigranţi germani stabiliţi în Carpaţii polonezi. A urmat o şcoală patronată de biserica catolică din localitatea natală, apoi a studiat la Academia din Cracovia, pe care a absolvit-o cu titlul de bacalaureat, în 1530. În perioada 1533-1537, a lucrat în Cancelaria Regală din Cracovia. Apoi, a fost trimis la Roma, unde a studiat dreptul timp de doi ani. Revenit în Polonia, în 1540, a devenit secretarul arhiepiscopului Peter Gamrat, apoi trimisul şi reprezentantul său la Vatican, până în 1544, când a devenit canonic. În 1545, la moartea mentorului său, acceptă să fie secretarul personal al Regelui Sigismund I (cel Bătrân) al Poloniei. Bun cunoscător al Regatului Prusiei, în 1551, Cromer a fost numit protopop de Warmia. Deoarece se dovedise a fi unul dintre cei mai fini diplomaţi ai epocii sale, el era solicitat de rege pentru diverse misiuni diplomatice. Pentru serviciile sale, a fost înnobilat în 1552. În perioada 1558-1564, a fost ambasadorul regelui Poloniei la curtea Împăratului Ferdinand I. În 1564, a fost numit episcop de Warmia (Ermland), iar în 1573, Prinţ-Episcop de Warmia. A scris numeroase cărţi, în limbile latină şi poloneză, despre istoria, cultura, dreptul, obiceiurile şi muzica poloneză, cu informaţii despre popoarele vecine, inclusiv despre români. În colecţiile de patrimoniu naţional ale Bibliotecii Militare Naţionale, se găseşte una dintre cărţile sale: Martini Cromeri De origine et rebvs gestis Polonorvm libri XXX. Adiecta est in fine, eiusdem autoris funebris Oratio Sigismvndi regis vitam compendiose complexa (Despre originea şi faptele polonezilor, în treizeci de cărţi, având adăugată la sfârşit oraţia funebră şi o scurtă prezentare a vieţii Regelui Sigismund),

Basileae, Per Ioannem Oparinum, 1555. Cartea a fost tipărită la Basel (Basileae, în limba latină, şi Bâle, în limba franceză), pe teritoriul de astăzi al Elveţiei, în 1555, cu „graţia şi privilegiul maiestăţii sale imperiale, Împăratul Ferdinand I al Austriei”. În momentul apariţiei cărţii, Moldova îl avea ca domn pe Alexandru Lăpuşneanu, iar Ţara Românească pe Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul. Cartea a fost cunoscută de cărturarii din spaţiul etnic şi spiritual românesc şi a fost folosită de cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin, de Dimitrie Cantemir, de Gheorghe Şincai şi alţi istorici români. Cartea cuprinde numeroase referiri la Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, informaţii istorice, geografice, etnografice, militare

39

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

şi culturale despre poporul român şi strămoşii săi daci sau geţi. Autorul cunoaşte unele surse antice greceşti şi latine (Eutropius, Iordannes), dar ne spune că s-a informat şi din surse slave şi poloneze. După vechii geografi, el ştie că Dacia se întindea de la râul Tyr (Nistru) până în Moesia Inferior, Bosnia şi Serbia, în sudul Istrului (Dunării). Îi aminteşte pe marcomani şi pe iazigi şi cunoaşte denumirile aproape sinonime de daci şi geţi, dar şi confuzia dintre geţi şi goţi. După descrierea spaţiului geografic al Vechii Dacii, Cromer aminteşte cucerirea Daciei de către Împăratul Traian şi transformarea ei în provincie romană „după multe războaie grele cu dacii”. El spune că armata romană, „provenită din toată lumea romană”, a colonizat satele şi oraşele provinciei. În vremea împăraţilor Galienus şi Aurelianus, „barbarii au fost lăsaţi în voia lor”. Din această fostă colonie romană – pe pământul Vechii Dacii - s-au născut valahii, a căror limbă s-a format prin coruperea limbii barbare, dar şi cu elemente din rusă şi slavă. Valahii au multe oi şi mulţi boi şi din cauza asta au fost invadaţi de vecinii mai hrăpăreţi: ruşii, ungurii, polonezii, prusacii, boemii, nemţii, slavii, italienii şi turcii. Înţelegem astfel de ce sunt „oameni aspri, războinici, gata să prade, să jefuiască”. Îşi cam lasă pământurile nelucrate, nu recunosc autoritatea şi nu sunt demni de încredere.

Sunt consemnate expediţii militare ale tătarilor, ale ungurilor, ale polonezilor în Principatele Române. De exemplu, la paginile 289-290, este descris modul în care „Bazaradus, Paladinus Transalpiniensis Valachorum” (Basarab, domnul valahilor de peste munţi) l-a învins pe regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. Informaţiile despre Ioan de Hunedoara, „zis şi Corvin”, spun că s-a născut în sătucul Huniad, din colţul sud-vestic al Transilvaniei, tatăl său fiind valah, iar mama grecoaică. A luptat cu turcii şi s-a căsătorit cu Elisabeta Albert Cesaris. Fiul său, Mathias (Matei Corvin) a pornit, cu o armată de 40.000 de oameni, împotriva lui Stephanus, Paladinus Moldaviae (Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei), dar a fost înfrânt în bătălia de la Baia. Alţi domnitori ai ţărilor române, Alexandru, Bogdan, Dracula, Radu, Ştefan, sunt amintiţi în legătură cu evenimente politice, militare sau diplomatice, în relaţiile lor cu Regatul Poloniei, Regatul Ungariei, Imperiul Habsburgic sau Regatul Prusiei. Istoricul polonez, născut cu o jumătate de mileniu în urmă, consemnează, într-o istorie privind originile şi faptele polonezilor, informaţii preţioase despre Vechea Dacie, despre originea străveche a valahilor, despre obiceiurile lor şi despre evenimentele politice, militare şi diplomatice în care au fost implicaţi domnitorii ţărilor române.

Teoria getică a lui Isidor din Sevilla – din vol. Zamolxis * – Alexandru Busuioceanu La începutul secolului al VII-lea, când Isidor, episcopul Sevillei, îşi scria operele, goţii erau de mult în Spania şi amintirea şederii lor în Dacia începea să fie obiect de preocupare istorică. Câţiva autori, în Italia şi în Orient, scriseseră încă din secolul anterior cărţi despre istoria lor, astăzi pierdute. Cassiodor, secretarul regelui ostrogot Teodoric, compusese o Historia Gothica în douăsprezece cărţi. Cam în aceeaşi vreme (prima jumătate a sec. al VI-lea), alţi doi autori, Ablavius şi Dio Chrysostomus, scriseseră istorii asemănătoare. Nu ne-a rămas decât opera lui Ior-

danes, De origine actibusque Getarum1, compusă pe la mijlocul secolului al VI-lea şi cuprinzând un rezumat, făcut din memorie, al Istoriei lui Cassiodor, cu unele adaosuri proprii sau luate de Iordanes din alte izvoare. Admirator fervent al goţilor şi purtând el însuşi sânge gotic în vine, Isidor îşi scrie cronica sa, Historia de regibus Gothorum, Wandalorum et Suevorum2, pentru a relata faptele goţilor în Spania şi a lăuda „fecunditatea glorioasă” a acestui popor, căruia „îi slujea ascultătoare Roma însăşi, stăpâna tuturor

40

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

popoarelor”. Neobositul prelat folosise pentru această cronică, pe lângă cunoştinţele sale proprii, toate izvoarele care îi stăteau la îndemână; în primul rând Istoriile lui Orosius, pentru partea cea mai importantă privitoare la goţi; Cronica lui Hidatius pentru capitolul referitor la vandali; Cronica lui Victor Tunnensis, pentru adaosul mai redus despre suevi. Nu pare a se fi servit de niciuna din istoriile scrise despre goţi în Italia şi în Orient; căci autorul însuşi nu menţionează nicăieri nici pe Cassiodor, nici pe Ablavius sau Dio Chrysostomus şi nu întâlnim în cronica sa niciun indiciu care să probeze că ar fi folosit Getica lui Iordanes. Dimpotrivă, între opera scriitorului got3 şi aceea a prelatului sevillan sunt deosebiri atât de însemnate, încât scrierile par cu totul independente, fără altă legătură între ele decât unele izvoare comune, ca Orosius şi altele. Şi cum Iordanes a folosit, în mod evident, şi izvoare gotice, nu ştim dacă scrise sau orale – tabulae, cantus sau cationes, pe care el le-a putut cunoaşte chiar în patria sa dunăreană – putem spune că Getica sa reprezintă în mare măsură o tradiţie istorică gotă, în vreme ce cronica lui Isidor oglindeşte mai mult tradiţia hispanică privitoare la goţi, iniţiată de Orosius. Rezumând scrierea lui Cassiodor, fără multă ordine nici simţ literar, Iordanes urmăreşte să facă apologia neamului Amalilor, din care se trag ostrogoţii şi vizigoţii, şi să arate că mărirea goţilor nu poate veni decât din unirea lor cu romanii. O istorie fabuloasă a

DACIA magazin goţilor precede istoria lor adevărată şi Iordanes, invocând mărturia lui Orosius că goţii sunt geţii de altădată4, împrumută elemente din istoria acestora, găsite în Orosius, Cassiodor şi alţi autori mai vechi, pentru a arăta virtuţile şi faptele de seamă ale neamului got în vremurile de demult. O identică dorinţă apologetică îl însufleţeşte şi pe Isidor. Dar, deşi punctul său de plecare este tot afirmaţia lui Orosius că goţii erau geţii de altădată, el nu recurge la istoria fabuloasă a lui Iordanes, nu împrumută nici chiar datele de acest ordin pe care le putea găsi la Orosius, ci încearcă să stabilească descendenţa goţilor pe alt temei, care e propria lui invenţie şi am putea-o numi teoria getică a sfântului Isidor. Elementele acestei teorii le găsim şi în Istoria Goţilor şi în Etimologii. Ele reprezintă o teorie etimologică şi genealogică, căreia Isidor îi dă valoarea esenţială şi simbolică acordată de el tuturor speculaţiilor sale asupra numelor şi cuvintelor. „Căci îţi ajunge – spune el – să vezi de unde ia naştere numele ca să înţelegi mai degrabă valoarea lui. Cunoscând etimologia, devine mai clară viziunea oricărui lucru”5. La această bază aristotelică, Isidor mai adaugă şi una biblică, care pune în concordanţă teoria sa cu profeţiile Vechiului Testament. Dar, pentru a înlătura orice îndoială, el caută o profeţie şi în scrierile autorilor din antichitatea păgână şi găseşte una care va lega destinul

Page of „Etymologiae”, Carolingian manuscript (VIII century), Brussels, Royal Library of Belgium

41

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

dacilor şi al geţilor de acela al Spaniei. „Este sigur – spune el la începutul Cronicii – că neamul goţilor este străvechi; unii bănuiesc că obârşia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, după asemănarea ultimei silabe, scoţând atare lucru mai ales după profetul Ezechiel. Dar şirul învăţaţilor de pe vremuri obişnuieşte să-i numească pe ei mai degrabă Getae, decât Gog şi Magog”: Retro autem eruditio eos magis Getas, quam Gog et Magog appelare consuevit6. Iar fraza lui se regăseşte la Ieronim, care scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverant7. Iordanes avea în această privinţă alt punct de plecare, în Flavius Josephus, derivând după aceasta, pe goţi din ţara Magog şi afirmând că goţii sunt sciţi, „şi ca naţie şi ca nume” – et natione et vocabulo8. Această derivare din Gog şi Magog, asupra căreia, începând de la Flavius Josephus, istoricii sunt adesea de acord9, urca originea goţilor într-o zonă de mistere biblice şi conferea poporului nordic un rol fatidic, sprijinit pe Geneză, pe profeţii şi pe Apocalips. Magog e menţionat în arborele genealogic din Geneză între fiii lui Iafet: Gomer, Magog, Madai, Iavan şi Thubal, Mesec şi Tiras10. Să notăm şi relaţia ancestrală cu iberii, căci, după sf. Ieronim şi alţi autori printre care şi Isidor11, din Thubal, fratele lui Magog, fiul lui Iafet, purced iberii. Ezechiel anunţa venirea lui Gog din ţara Magog, principe al Meşecului şi Tubalului12, în termeni ameninţători şi nebuloşi. Când Israel avea să se întoarcă din captivitatea din Babilon, îl aştepta un flagel nou, invazia lui Gog şi a neamului său, care va cădea asupra lumii „ca o vijelie şi ca un nor”, pentru a pustii cetăţi şi a jefui. Gog şi cu neamul lui de călăreţi, toţi înveşmântaţi în platoşe şi înarmaţi cu arcuri, lănci, scuturi şi spade, se va năpusti ca o fiară, iar alături de el vor fi perşii şi etiopienii şi libienii, toţi cu scuturi şi coifuri. Dumnezeu însuşi a hotărât să scoată acest popor din ţara lui, aşezată în părţile Aquilonului, pentru a-l distruge în munţii Israelului. Şi va fi atunci mare cutremurare în ţara lui Israel. Se vor cutremura toţi peştii mării, păsările cerului, fiarele sălbatice şi toate târâtoarele de pe pământ şi toţi oamenii de pe faţa pământului, iar munţii se vor prăbuşi, stâncoşii pereţi vor cădea şi toate zidurile ţării se vor nărui. Dar Dumnezeu îşi va dezlănţui furia şi va pedepsi poporul lui Gog, pe care îl va distruge prin ciumă, foc şi sabie. Iar timp de şapte ani, fiii lui Israel vor arde în loc de lemne de foc, arme, paveze, lăncii, arcuri, săgeţi, buzdugane şi scuturi. Dumnezeu va da lui Gog şi neamului său gropniţă într-un loc vestit în neamul lui Israel, în valea Abarim, la răsăritul Mării Moarte. Păsările răpitoare şi fiarele câmpului se vor

DACIA magazin hrăni din trupurile victimelor; iar călătorii vor trece cu spaimă prin sinistra vale, care se va numi Valea oştirii lui Gog... Această teribilă profeţie avea să treacă apoi în Apocalips13, în tradiţia iudaică şi în aceea a aproape tuturor popoarelor. Ea se va perpetua sub felurite forme în tot Evul Mediu şi până târziu în Renaştere, când se întâlneşte cu erudiţia arheologilor şi cu rezistenţa noului spirit critic care se ivea în ştiinţă. Flavius Josephus identificase neamul lui Gog cu sciţii, a căror invazie la sfârşitul secolului al VII-lea î.Hr. în Mesopotamia şi Siria rămăsese în amintirea evreilor prin ororile ei. Texte antice asiriene, egiptene, Herodot şi alte izvoare vorbeau de invazia sciţilor în Asia ca de o realitate istorică. Nu putea fi vreo îndoială că acest popor, coborât din Nord ca un flagel şi care avea să fie distrus în Mesopotamia şi Siria prin bătălii şi ciumă, era însuşi neamul temut al lui Gog, trimis asupra Israelului pentru a fi nimicit, după profeţia lui Ezichiel. Isidor insista însă asupra derivaţiei etimologice a numelui: „Originea lor – spunea el – se bănuieşte de unii a se trage din Magog, fiul lui Iafet, după asemănarea ultimei silabe”. Numele Gothi vine deci din Magog, deşi obiceiul este să fie întors mai mult în Getas. În toate aceste trei nume se întâlneşte silaba go-ge şi ea este revelatoare pentru etimologist. Isidor crede în silabe, cum credea în numere. Ele revelează înţelesul ascuns al lucrurilor; în cazul de faţă, originile şi caracterul: „Neam straşnic de tot – gens fortissima, adaugă el – [despre care] stă scris că urma să pustiiască chiar şi ţara Iudeei. Dar traducerea numelui lor în limba noastră este «acoperişuri (= case)», ceea ce înseamnă putere (fortitudo): şi într-adevăr, na fost pe lume nici un popor care să fi istovit într-atât Imperiul Roman, ca ei”. Şi Isidor adaugă apoi, după Orosius: „Căci ei sunt cei despre care chiar Alexandru a spus că trebuie să te fereşti, de care Pirrhus s-a temut mult, Cezar s-a înfricoşat”14. Isidor împrumuta vorbele lui Orosius, care în legătură anume cu aceste menţiuni făcuse identificarea goţilor cu geţii: „Getae illi, qui et nunc Gothi, quos Alexander evitandos pronuntiavit, Pyrrhus exhorruit, Caesar etiam declinavit...”15. Dar teoria lui Isidor nu se opreşte aici. Căci goţii care sunt totuna cu geţii, precum o arată numele lor, sunt identici şi cu sciţii, lucru dovedit tot prin deducţie etimologică. Despre aceasta, Isidor ne încredinţează în recapitularea de la sfârşitul Istoriei goţilor, unde spune: „Originea străveche a goţilor a fost Magog, fiul lui Iafet, de unde a ieşit şi neamul sciţilor. Căci dovedit e că aceşti goţi sunt născuţi din origine scitică, pentru care motiv nici nu se deosebesc mult

42

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

prin nume. Căci schimbând şi scoţând numai o literă, geţii aproape că sunt numiţi sciţi...”16. Iar în Etimologii, în capitolul despre „Numele popoarelor”, Isidor explică încă o dată, la descendenţa lui Iafet: „Magog din care se crede că îşi trag originea sciţii şi goţii”17. Şi pentru mai multă precizie, în Cronica sa, la anul de la Adam 2905, el notează: „Rehu, la ani 132, a născut pe Seruch, sub care s-a înălţat domnia sciţilor, unde a domnit întâi Tanaus”18. Porniţi pe această cale, nu e nici un motiv să ne oprim aici. Căci etimologia îngăduie şi alte deducţii şi descoperiri de înţelesuri tainice. Astfel şi massageţii sunt sciţi, şi deci geţi, şi deci goţi. Isidor explică şi acest lucru în Etimologii, folosindu-se de un cuvânt al lui Tit Liviu, împrumutat dintr-un comentariu al lui Servius Grammaticus19: „Massageţii îşi au originea din sciţi. Şi zicând Massageţi, e aproape cum ai zice «solizi» (graves), adică «puternici» geţi – fortes Getae. Căci Liviu spune argentum grave, id est massas”20. Aceşti massageţi enumeraţi printre neamurile scitice şi pomeniţi în text alături şi de parţi şi bactriani, nu au totuşi un loc destul de sigur în repartiţia etnografică a lui Isidor; căci în altă parte, în cartea Despre pământ şi părţile lui, la capitolul „Europa”, îi regăsim alăturaţi bessilor printre popoarele care locuiesc în Tracia: Bessorum populus Massagetae21. Iar autorul ne dă şi asupra acestei naţii massagete o explicaţie etimologică, de rândul acesta luată – fără a numi sursa – din poemul lui Paulinus din Nola către Nicetas, episcopul dac: „Bessi – spune el – au fost nişte barbari, care se crede că s-au numit astfel de la mulţimea de boi. Despre ei a spus cineva22: Qui colit terrae medio vel ille Divitis multo bove pilleatus accola ripae. E curios că aceste versuri sunt puse de Isidor în legătură cu bessii, când în realitate Paulinus le scria despre geţii şi dacii pe care îi evangheliza sf. Nicetas: „Aleargă la tine şi getul şi dacul – de un fel şi de altul, şi cel care trăieşte înlăuntrul pământurilor, şi cel încuşmat, sălăşluitor pe malul cel bogat în multe vite”23. Acest lapsus se rectifică însă uşor printr-un alt pasaj, unde Isidor completează lanţul etimologiilor sale, vorbind despre daci; şi aici, etimologistul pune la contribuţie – tot fără a-i numi – pe Iustinus şi din nou pe Paulinus din Nola: „Iar dacii au fost din neamul goţilor – spunea el – Daci autem Gothorum soboles fuerunt”24. Era numai o uşoară schimbare de nume, căci Iustinus spusese, după Trogus Pompeius: Daci quoque soboles Getarum sunt25. Dar schimbarea e explicată în restul frazei, unde Isidor adaugă: „...şi se crede că sunt numiţi Dacos, adică aproape Dagos,

DACIA magazin pentru că s-au născut din neamul goţilor. Despre ei a spus poetul: Ibis Arctoos procul usque Dacos...26. Explicaţia este întru totul în logica „etimologică” a lui Isidor. Dacos e aproape Dagos. Iar Dagos ce e decât Gothos, după inversarea celor două silabe şi o uşoară alterare de consoane? Înţelesul tainic al numelor n-ar putea rămâne ocult dacă în alcătuirea vocabulelor n-ar interveni asemenea criptice alterări – schimbarea unei litere în alta, răsturnarea neobservată a unor silabe, uneori o simplă aliteraţie, care e ca un fel de văl transparent pentru a ascunde origini, caractere sau destine. Astfel, numele de Alanus nu este decât o aliteraţie a lui Lanus, fluviul de pe ale cărui maluri îşi trăgea originea acest popor; iar Sarmata, ce e decât S-armata, adică explicaţia abia disimulată a caracterului acestui popor veşnic călare şi înarmat? Tot astfel Gepides (şi Isidor scrie Gipedes) ce poate fi decât Gipedes, pentru un popor al cărui fel de viaţă e „mai mult pedestru decât ecvestru”? Sau, într-un caz care releva un sens fatidic, ce înseamnă Seneca, decât Senecans, adică fiinţa care se omoară singură?27 Dacii sunt prin urmare goţi. Dar, cu privire la ei, trebuie luat seamă la nuanţă nu lipsită de importanţă. Căci în vreme ce Iustinus spusese Daci quoque soboles Getarum SUNT, Isidor rectifică Daci aut Gothorum soboles FUERUNT, adică au fost:ca şi Bessi barbari FUERUNT. În vreme ce goţii sunt chiar goţii, dacii sunt numai din neamul lor – soboles; ei au fost, nu mai sunt. Distincţia aceasta nu e indiferentă. Vom vedea numaidecât că sf. Isidor avea temeiuri care fac ca teoria sa să fie „getică”, nu „dacică”. Dar, pentru a adăuga încă o verigă la acest lanţ de etimologii, să menţionăm că şi getulii din nordul Africii sunt tot geţi şi deci goţi, ceea ce îi face pe aceştia din urmă să se înrudească şi cu maurii. Lucrul nu e greu de explicat. „Getulii – spune Isidor – se zice că au fost geţi, care coborând în număr mare cu corăbiile din ţinuturile lor, au ocupat ţara Syrtelor din Lybia; şi fiindcă se trăgeau din geţi, au fost numiţi cu numele derivat de «ge-tuli». De unde mai este încă la goţi părerea că, potrivit vechii înrudiri, să-i socotească pe mauri drept rude ale lor consângene. Iar Africa au stăpânit-o la început libienii, apoi afrii, după aceea getulii şi, în sfârşit, maurii şi numizii”28. Nu este, de altfel, nici o mirare căci şi această înrudire este în concordanţă cu cele arătate în Biblie. În Ezechiel se spunea că „împreună cu Gog vor fi şi perşii, etiopienii şi cei din Libia”; iar istoricii antici care au scris istoria goţilor sau a sciţilor, vorbesc clar despre invazia acestora în Asia şi Africa, până în Egipt şi în Libia. Totul îşi găseşte în cele din urmă explicaţia. Totul se înscrie sub un semn fatidic. Din stirpea lui Gog trebuiau să

43

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

se ivească neamuri succesive pentru a împlini un destin şi a se supune cuvântului Domnului. ____________________ 1 „Despre obârşia şi faptele geţilor” (de fapt ale geţilor şi ale goţilor, înseriaţi), cunoscută şi citată, de la marea ediţie a lui Th. Mommsen (Berlin, Weidmann, 1882, MGH, V, 1) sub numele simplu de Getica (N. ed.). 2 „Istoria despre regii goţilor, vandalilor şi suevilor” (N. ed.). 3 În a doua variantă a textului fusese inclusă în paranteză precizarea: Iordanes era got de origine alană, născut în părţile Dobrogei de astăzi, poate la Durostorum pe Dunăre. Apoi aceste cuvinte au fost şterse (N. ed.). 4 Iordanes, Getica, IX, 58 [cf. V, 40 şi Orosius. I. 16, 2 (N. ed.)]. 5 Isidor, Etymol., I, XXIX, 2. 6 Isidor, Historia, 1: Gothorum antiquissimam esse gentem certum est. Quorum originem quidam de Magog, filio Iaphet, suspicantur educi a similitudine ultimae syllabae, et magis de Ezeehielc Propheta id colligentes. Retro autem cruditio cos magis Gelas, quam Gog et Magog appelare con-suevit. 7 Hyeronimus, Liber quaestionum Hebraicarum in Genesin, 10 [„Şi desigur toţi învăţaţii de pe vremuri obişnuiau să-i numească mai degrabă Getae, decât Gog şi Magog” (N. ed.)] 8 Iordanes, Get., IV, 29; cf. Iosephus Flavius, Antiquitates Iudaicae, I, 6, 1 [cu echivalarea Magoges = Scythai (N. ed.)]. 9 Cf. Totuşi, protestul vehement al lui Augustin (Civ. Dei, XX, 11) clar pe temeiuri dogmatice, nu istorice sau de limbă (N.ed.). 10 Geneza, 10, 2. 11 Isidor, Etymol, IX, II, 29: Thubal, a quo Iberi, qui et Hispani („Thubal, de la care iberii, care şi hispanici” (N. ed.)]. 12 Ezechiel, 38 – 39 [mai ales 38, 2-3 şi 39, 1; parafraza care urmează reproduce în mare pasajul 38, 16-39, 11 (N.ed.)]. 13 Apocalips, 20, 8. 14 Isidor, Hist., 1 – 2: Gens fortissima etiam ludaeam terram vastatura describitur. Interpretatio autem nominis eorum in linguam nostram ‘tecti’, quo significatur fortitudo: et revera nulla enim gens in orbe fuit, quae Romanum imperium adeo fatigaverit, ut hi. Isti enim sunt, quos etiam Alexander vitandos pronuntiavit, Pyrrhus pertimuit, Caesar exhorruit. 15 Orosius, Hist., I, 16, 2 [„...Geţii aceia care mai şi acum goţi, de care Alexandru a grăit că trebuie să te fereşti, Pirrus s-a înfricoşat, ba chiar şi Cezar i-a ocolit.” (N. ed.)]. 16 Isidor, Hist., 60: Gothorum antiquissima origo de Magog, filio Iaphet, fuit unde et Scytharum genus extitit. Nam iidem Gothi Scythica probantur origine sati, unde nec longe a vocabulo discrepant. Demutata enim ac detracta littera Getae quasi Scythae sunt nuncupati. [Cititorul va înţelege că „se elimină” S-, se schimbă –c- în G-, variaţia grafică c/i/y şi notarea sau lipsa lui h fiind indiferente unui contemporan al lui Isidor, din motive complexe de pronunţie şi scriere a latinei târzii; o atare „etimologie” este tipică pentru această epocă (N. ed.)]. 17 Isidor, Etymol, IX, II, 27: Magog, a quo arbitrantur Scythas et Gothos traxisse originem. [Toată lista descendenţilor lui Iafet – fii şi nepoţi – conţine „etimologii”

asemănătoare: IX, II, 26-36 (N. ed.)]. Isidor, Chronicon, în Patrologia Latina, vol. LXXXIII, p. 447. 19 V. nota lui Grial în ediţia operei lui Isidor, Madrid, 1778, vol. I, p. 216 [Pasajul din Titus Livius face parte, se pare, din cărţile pierdute ale operei sale; comentariul lui Servius este la Eneida, 6, 862, în termenii reluaţi de Isidor (N. ed.)]. 20 Isidor, Etymol., IX, II, 63: Massagetae ex Scytharum origine sunt. Et dicti Massagetae, quasi graves, id est fortes, Getae. Nam sic Livius „argentum grave” dicit, id est massas (v. n. ant.). 21 Ibid., XIV, IV, 6: Cuius regionem Bessorum populus Massagetae, Sarmatae, Scythae et aliae plurimae nationes incoluerunt; ampla est enim ideoque plurimas continuit gentes. [În opinia noastră, între populus şi Massagetae ar fi necesară o virgulă – absentă şi din ediţia W. M. Lindsay, Oxford, 1966, vol. II – toate populaţiile date fiind acelaşi plan (N. ed.)]. 22 Ibid., IX, II, 91: Bessi barbari fuerunt, qui a multitudine bovum sic vocati creduntur. De quibus quidam: „Qui colit terrae medio vel ille / divitis multo bove pilleatus / accola ripae.” Cf. n. 28. 23 Paulinus, Carm., XVII, 250-252 (v.n.28). 24 Isidor, Etymol, IX, II, 90: Daci autem Gothorum soboles fuerunt et dictos putant Dacos, quasi Dagos, quia de Gothorum stirpe creati sunt. De quibus ille: „Ibis Arctoos procul usque Dacos.” Cf. n. 66. 25 Iustinus, Epitoma, XXXII, 3, 16. 26 Paulinus, Carm., XVII, 17-20: Ibis Arctoos procul usque Dacos / ibis Epiro gemina videndus / et per Aegaeos penetrabis aestus / Thessalonicen. [„Vei merge departe, până la dacii cei din miazănoapte, vei merge să te vadă îngemănatele Epiruri şi vei pătrunde prin vâltorile Egeei până la Tesalonic” (N. ed.)]. 27 Isidor, Etymol, IX, II, 92-93: Gipedes (sic) pedestri proelio magis, quam equestre sunt usi, ex hac causa vocati. Sarmatae patentibus campis armati inequitabant prius quam eos Lentulus Danubio prohiberet; atque inde, ob studio armorum, Sarmatae nuncupati existimantur. Lanus fluvius fertur ultra Danubium, a quo Alani dicti sunt, sicut et populi inhabitantes iuxta Lemannum fluvium Alamanni vocantur.[„Gipezii (sic) s-au folosit mai ales de lupta pe jos, decât de cea călare - de unde şi-au luat numele. Sarmaţii veneau călări, înarmaţi, pe câmpiile cele întinse mai înainte ca Lentulus să-i fi stăvilit la Dunăre; şi de aici, datorită preocupării lor pentru arme, se socoteşte că li se spune sarmaţi. Peste Dunăre se spune că se află rîul Lanus, de la care îşi au numele alanii, tot precum şi populaţiile care sălăşluiesc lângă râul (sic) Leman se cheamă alamani.” Fantezia acestor „etimologii” prin joc de litere grăieşte de la sine (N. ed.)]. 28 Ibid., IX, II, 118-119: Getuli Getae dicuntur fuisse, qui ingenti agmine a locis suis navibus conscendentes, loca Syrtium in Libya occupaverunt, et quia ex Getis venerant, derivato nomine Getuli cognominati sunt. Unde et opinio est apud Gothos ab antiqua cognatione Mauros consanguinitate propinquos sibi vocare. Africam autem initio habuere Libyes, deinde Afri, post haec Getuli, postremum Mauri et Numides. __________ * Editura Dacica, Bucureşti, 2009, pag. 98-107 18

44

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

DACIA magazin

DOVEZI TOPONIMICE LEGATE DE MIGRAŢIILE ARIENILOR Dr. Simona Condurăţeanu

Cuvinte cheie: toponime - Cătun/ Katun; Bihor; Vah/ Bah; Bâk/ Byk; Deva/ Dewa; Măgură/ Meguro. Abrevieri: loc.=localitate; com.=comuna; l.=lângă; ung.=ungureşte; r.=râu; p.=pârâu; afl.=afluent; confl.=confluenţă; C.=câmpie; Dl.=Deal; Pod.=Podiş; Piemont=Piem.; Cl.=Colină; M-ţi=Munţi; Depresiune=Depr.; ins.=insulă.

Diferiţi cercetători istorici, lingvişti, etnologi ş.a. plasează începuturile migraţiei ariene/ indo-europene, desfăşurate în mai multe etape, odată cu sfârşitul glaciaţiunii cuaternare Wűrm (finele mileniului al IV-lea şi începutul celui de al III-lea î.C.), în perioada de tranziţie de la epoca neolitică la cea a bronzului. Atunci din trunchiul uman comun localizat mai ales în spaţiul carpato-danubiano-pontic, scăpat de calota glaciară, dar totodată bogat în ape, păduri, minerale, printre care şi sarea indispensabilă vieţii, s-au desprins populaţii în căutare de spaţiu vital. Marele flux dacian/arian a cuprins întreaga Lume Veche, iar epopeea vedică Mahabharata menţionează vastul imperiu arian de limbă sanskrită, considerată sfântă. Mareea daciană şi-a pus amprenta prin variate manifestări etno-folclorice: vase şi urne de lut tip Cucuteni-Tripolie, răspândite până în China şi Japonia, muzică, dansuri, modele de ţesături, mitologie, toponimie, construcţii sacre megalitice – cromlehuri (temple solare, observatoare astronomice) şi aliniamente, asemănătoare ca factură şi dimensiuni pe toate traseele străbătute sau ocupate de migratori. Importantă în acest context este topo-

nimia comparată, când nume asemănătoare de locuri, râuri şi vieţuitoare apar la distanţe de mii de kilometri, desemnând acelaşi element. Spre exemplu cităm toponimele: Cătun/ Kotun/ Katun/ (K)Hotan/ Cotan/ Cata/ Coteni/ Coteşti/ Hota/ (K)Hotin/ Cotor etc, semnificând o localitate mică, o curbură continuă eventual a unui râu, o factură sacră şi Bihor/ Biharia/ Bi(e)har/ Biga(o)r/ Gigor/ Bychory/ Bigorre/ Bihorel/ Behaira etc, răspândit din Franţa până în India, Japonia, Egipt etc, suprapus minunatelor lunci, ce ofereau adăpost şi hrană din belşug. Dezvăluirea sensului real şi al repartiţiei acestor apelative revine decriptărilor din alte limbi inclusiv sanscrita, cercetării vechilor atlase, etnografiei şi însemnărilor de călătorie, precum Jurnalul de călătorie în China al spătarului Nicolae Milescu (1675-1678), ales de ţarul rus Alexei Mihailovici în fruntea unei misiuni diplomtice, ce mergea la Pekin/ Beijing. Ambasada respectivă a folosit unul din traiectele populaţiilor migratoare, devenit ulterior o ramură a Drumului Mătăsii, ce utiliza mai ales transportul acvatic. Această rută cu o vechime de aproximativ 40 000 de ani (J. Shreeve, Marea călătorie a omului, rev. National Geographic, p. 41, martie, 2006) ocolea Munţii Urali şi deşerturile ajungând în sudul Siberiei. N. Milescu ne indică prezenţa unor etnii diferite de cele tătar-mongole şi a unor toponime (înrudite celor europene, n.a.), greu de aflat pe hărţile la scară mare şi medie. Călătorii, porniţi din oraşul Tobolsk, au străbătut bazinele hidrografice mijlocii şi superioare ale fluviilor ObiIrtâş şi Enisei, unde autorul semnala râurile Katun, afl. lui Obi, ce izvorăşte din M-ţii Altai şi Biharev, afl. râului Tunguska Superioară din bazinul Eniseiului. Pe traseu au întâlnit populaţia nomadă a ostiacilor islamizaţi, care păstraseră ritualuri legate de vânarea urşilor; pe care îi duceau pe suliţe prin sat, ocazie festivă pentru cântece şi dansuri. Diplomatul român arăta

45

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

străvechimea ostiacilor idolatri, descendenţii sciţilor răspândiţi către est şi nord până la Oceanul Arctic (pg. 56). Istoricii greci şi latini îi numeau ihtiofagi, menţionând că îşi confecţionau îmbrăcămintea şi încălţămintea din pielea sturionilor, cusută cu tendoane. Ostiacii, poligami şi vânători cu arcuri, săgeţi şi suliţe, aparţineau la diferite triburi - Kandaiaki, Ciuguli, Korenev, Sotnikov, Pagai, Kelbâşak, amestecate printre ruşi, tătari şi tunguşi de care se deosebeau lingvistic. Corneliu Bărbulescu, prefaţatorul însemnărilor spătarului N. Milescu, remarcă descrierea poporului ostiac drept primul document din etnografia rusă, alături de cea a lacului Baikal. Jurnalul prezintă diverse toponime revelatoare pentru direcţiile roirii arienilor în Eurasia: Vah, Bâk, Sâr, Sars, Elan, Varna, Bur, Ud, Kultuk. Hidronimul Vah are variante lingvistice precum: Vág/ Wágh (Ungaria)/ Wag (Polonia)/ Waas (germana veche)/ Waes/ Waas (Belgia) etc. În studiile de etimologie comparată, Maria Crişan, care găsise pe bază de lexic 400 de cuvinte comune limbilor hitită şi getă (mileniul III î.C.) (2001, pg. 31), remarca unul din radicalii legaţi de apă - va/ wa prezent în: watar (hitită), wasser (germană) şi water (engleză), vatn (suedeză – lacurile Vättern, Vänern; norvegiană), armeană (lacurile Van, Sevan) etc. Sanskrita oferă mai multe semnificaţii cuvântului vah – apă/ râu ce poartă/ cară/ transportă/ duce. Aceeaşi rădăcină apare la Vaha/ Zeul Vântului; vāhān/ venă; vāhan/ vin; vahan/ în van ş.a. (Th. Simenschy, 1959). În Germania există arii toponimice legate de apelativele Wahn - râu şi castel din bazinul Rinului (l. Köln), Wahabiten, Wahlen, Wahlstatt, Wahren, Munţii Wahsatch. Slovacia – Râul Vah (433 km), afl. stg. al Dunării, cel mai lung râu navigabil al ţării, care izvorăşte din M-ţii Tatra prin Biely (Alb) şi Cerny (Negru) Vah. Rusia - Râul siberian Vah (964 km), afl. dr. al fluviului Obi; ce are în apropiere Balta Vahului, este menţionat de N. Milescu drept o „cale timpurie de transport”. Armenia – Vah/ teamă, frică; Vahn/ scut, nume propriu; Vahan, oraş (Prov. Gegharkunik), la E de lacul Sevan (Lacul Negru) l. o cetate ciclopică din Epoca de Fier; Vaic – lanţ muntos din SV. În Armenia, la 24 iunie corespunzător sărbătorii creştine a Schimbării la Faţă/ Drăgaica la români, există Sărbătoarea Apelor/ Stropitul cu Apă/ Vartavar. Var/ apă apare în dialectul galic şi macedonean (Cerchez Cr., pg. 134). Turcia – lacul

DACIA magazin Van (Armenia istorică). Afganistan – Wakhan/Vahan, regiune istorică muntoasă din NE între munţii Pamir şi Hindukush, învecinată cu Tadjikistan, China, Pakistan şi India. Bazinul superior al fluviului Amu-daria (amu/ râul mare; daria/ ce se pierde, lb. persană) la izvoare în Munţii Hindukush se numeşte Vahandaria, apoi Vahdjir, iar după confluenţa cu Oxu, Piandj. Valea Piandj (3 500 m alt.) reprezintă un coridor strategic preistoric traversat şi de armata lui Alexandru Macedon (anul 329) în 16 zile. Tadjikistan- unde continuă lanţul muntos Vahan, râul Piandj capătă afl. Vahş (524 km). Acolo populaţia grupului etnic vahan, ce vorbeşte o limbă de sorginte iraniană diferită de cea tadjikă, se ocupă cu agricultura, creşterea animalelor, prelucrarea lemnului şi metalelor. Întâlnim astfel o arie toponimică a Asiei Centrale, posibil suprapusă uneia din căile migratorii ariene spre India şi China. În India există un fel de mâncare Vahre-vah. La Roma pe vremea împăratului Maximian (296 d.C.) trăiseră Sfinţii mucenici Serghie şi Vah. În limbile romanice se manifestă betacismul, când se pierde distincţia între două sunete, în cazul de faţă B şi V, care au aceeaşi bază de articulare (ex. berbex/ vervex; automovil/ automobil – Spania). Astfel se explică prezenţa în România a etimonului Bah şi nu Vah, ambele desemnând existenţa unor zone umede:- râu, lac, mlaştină şi canal, care prin extindere au dat numele unor sate, culmi de deal şi munte, creând arii toponimice. Jud. Suceava - Bahna Arin, sat, com. Preuteşti, alt. 400 m, Pod. Fălticeniului. Jud. Iaşi - Bahlui, râu, afl. dr. r. Jijia; lung. 119 km, confl. alt. 30 m, E Tomeşti; vale mlăştinoasă plină de stuf şi păpuriş. Bahluieţ, pârâu, afl. dr. p. Bahlui, lung. 41 km, confl. alt. 51 m, E Podu Iloaiei; vale mlăştinoasă. Bahluiu, sat, com. Cotnari, C. Jijiei Inferioare, alt. 140 m. Bahluiului, Col., partea S. a C. Jijiei Infer. între Coasta Repedei şi V. Jijioarei. Jud. Neamţ - Bahna Vf., alt. 507 m, Subcarpaţii Neamţului, N Racova. Bahna Mare, vâlcea, afl. stg. p. Valea Neagră, lung. 5 km, confl. alt. 235 m, E. Bălăneşti. Bahna Mare, sat, com Bârgăuani, alt. 370 m, Subcarpaţii Neamţului. Băhniţa, pârâu, afl. stg. p. Câlneş, lung. 12 km, confl. alt. 254 m, NV Podoleni. Băhnişoara. Jud. Bacău - Bahna, sat, com. Pârgăreşti, alt. 400 m, Subcarp. Trotuşului. Băhnăşeni. Jud. Vaslui - Bahna, culme, alt. 103 m, Col. Tutovei, NE Tecuci. Băhnari, localitate

46

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

comp. mun. Vaslui, alt. 210 m, Pod. Central Moldovenesc. Jud. Vrancea - Bahnele, sat, com. Vintileasca, alt. 840 m, Subcarpaţii Vrancei. Jud. Tulcea - Bahrova, canal lung de 2 km între Canalul şi Gârla lui Iacob, confl. alt. 0 m, S Chilia Veche. Jud. Argeş - Bahnei, V., văiugă, afl. stg. r. Brătia, lung. 3 km, confl. 430 m, E Vlădeşti. Bahna Vf., alt. 1122 m, Mţii Ghiţu, NE Nucşoara. Jud. Mehedinţi - Bahna Depr., drenată de r. Bahna, alt. 75-100 m, Pod. Mehedinţiului. Bahna, Locul fosilifer, rezervaţie paleontologică, M-ţii Mehedinţiului, alt. 279 m, 20 ha, com. Iloviţa. Jud. Mureş - Bahnea/ magh. Bonhya, sat, reşed. com., alt. 300 m, D-le Târnavei Mici. Alte derivate ale apelativului Bahna sunt – Băhneni, Siliştea Bahnei. Rep. Moldova – Jud. Lăpuşna – Bahmut, com.; Jud. Tighina – Bahmuţea; lacul Bahna. Ucraina – Reg. Storojineţ – Bahna com.; Bahna, depr. subcarpatică prin care curg afl. Siretului – Mihodra şi Mihoderca, alt. mx. 460 m. Reg. Doneţk – oraş Bahmut. I. Iordan şi Al. Graur consideră cuvântul de origine cumană, iar M. Buza de origine ucraineană. Etimonul Bah se întâlneşte în cazul afluenţilor Nilului din: Sudan – Bahr-el-Abyad/ Nilul Alb cu afl. Bahr-el-Ghazal, B.-el-Arab, B.-el–Jebel; Etiopia - Bahr-el-Arrak/ Nilul Albastru; Egipt – Bahr-el-Arrak/ Fluviul Gazelelor. În România, cât şi pe traseul euroasiatic urmat de spătarul N. Milescu, apare apelativul Bâk/ Byk la origine o onomatopee/ cuvânt imitativ, ce redă un zgomot precum poc, boc, utilizat singur sau ca o parte a unei propoziţii. Această exprimare străveche de avertizare legată de lovire, încă folosită – „vezi să nu faci bâc” (Câmpia Română, informator Octavia Bogdan) şi „bâldâbâc” - echivalentul unei scufundări/ căderi bruşte în apă, s-a răspândit pe un areal imens. Treptat sensul de atenţionare al protocronismului a devenit un semnal corelat cu locul pericolului de lovire a unei ambarcaţiuni de stâncile şi cataractele din vadul apei. Spătarul N. Milescu, navigând prin defileele cu numeroase cataracte în bazinul superior al fluviului Enisei, când se apela la edecari, nota în jurnal toponimul Bâk/ Byk (pg. 63, 65, 66, 73, 76, 77 etc; 1974) al cărui înţeles sublinia că „în locul acela cu munţi înalţi şi bolovani în albie, apa este foarte repede, este un vârtej mare” (sinteză, n. a.). Totodată toponimul desemna 12 stânci înalte numite ca atare sau Bâk Tatarskoi, B. Vâmdomski şi prin extensie un lac. Stâncile cu as-

DACIA magazin pect de megaliţi naturali sau antropici, plasate în locuri strategice cu rol de semnalizare, aveau adesea gravate coduri mesaje imagistice/ paleosimboluri - cruci, săbii scurte, oameni înarmaţi, scrieri necunoscute. Probabil că astfel de repere existau în alte zone din afara traseului urmat. Autori antici greci, precum Apollodorus din Atena (180 î.C.), credeau că aceste coloane ajung până în India. Deşi Strabon infirmă aceasta, din jurnalul lui N. Milescu reiese că marcajele megalitice existau în Asia Centrală la cel mult una – două zile de parcurs. Prin modificări de relief, utilizări de teren şi eventuale contopiri toponimice a dispărut motivaţia onomatopeică primară. Uneori, apelativul s-a substituit atât numelui râului, ce şi-a săpat chei periculoase navigaţiei, cât şi zonei invecinate. Jud. Maramureş – Bicaz, sat, reşed. com., alt. 225 m, Piem. Codrului. Jud. Covasna – Bicsadu Oltului. Jud. Harghita – Bicazului-Hăşmaş, Cheile, parc naţ., M-ţii Curmăturii, alt. 300 m, 6 933 ha. Jud. Neamţ – Bicaz, râu, afl. dr. r. Bistriţa, lung. 39 km, confl. alt. 420 m, V. Bicaz. Bicaz Chei, sat, reşed. com., alt. 680 m, M-ţii Tarcăului şi M-ţii Curmăturii. Bicazu Ardelean, sat, reşed. com., alt. 680 m, Depr. Bicazului. Bicazului, M-ţii, subunit. Carpaţii Moldo-Transilvani între Depr. Gheorgheniului şi v. Bistriţei, alt. mx. 1907 m, Vf. Ocolaşu Mare. Bicaz, oraş, alt. 370 m, v. Bistriţei. Bicăjel, pârâu, afl. dr. p. Bicaz, lung. 26 km, confl. alt. 750 m, N Lacu Roşu. Jud. Vrancea – Bicheşti, sat, com. Bogheşti, alt. 260 m, Col. Tutovei. Biceştii de Jos, sat, com. Dumitreşti, alt. 280 m, Subcarpaţii Vrancei. Biceştii de Sus, idem, alt.320 m. N. Drăganu (1933, pg. 543) şi I. Iordan consideră etimonul un radical al cuvântului derivat bicaz cu sensul de cremene, cuarţ, cuarţit, gresie, piatră, ce pare mai apropiat arealelor stâncoase periculoase navigaţiei. În România toponimul, considerat protoslav, s-a răspândit mai ales în Transilvania şi Banat. Cuvântul bâk ca omonim poate avea sensul de taur, bou (străromână); byk (polonă), быk (rusă), bika (magh.). Acesta avea o importanţă religioasă esenţială, simbolizănd la păstorii nomazi forţa şi fertilitatea asociate cu uterul, oul şi apa (Marjia Gimbutas, 1989, pg. 97). Deşi consideră filiaţia greu de stabilit, M. Vinereanu (2008, pg. 135) indică prezenţa în limbile sârbocroată, slovenă, rusă, ploneză şi maghiară a formelor provenite din radicalul comun buk – a mugi, a suna, având corespondenţe în letonă,

47

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

lituaniană, cimrică, velşă, galeză. Apelativul cu înţelesul de taur, bou apare în: Jud. Arad - Bike, 1472; Bikács, 1607, dispărut azi; pusta Bicaci o oraşului Arad. Jud. Bihor - Bicaciu/ Bikacs ung., 1291-1294 – Bykach; 1333 – Sacerdos de villa Bychach; 1334 – Bycha; 1851 – Bikács; l. Salonta. Bicaciu/ Bicăcel, pârâu, afl. dr. p. Holod, lung. 17 km, confl. alt. 159 m, SE Lăzăreni. Bicăcel, sat, com. Lăzăreni, alt. 240 m, D-le. Pădurii Craiului. Bicaci/ magh. Mezöbikács, sat, com. Gepiu, C. Joasă a Crişurilor. Jud. Cluj - Bica, Bica Română/ magh. Oláhbikal – 1359 poss. Bykol; 1461 – villa Bykal; 1733 – Bika; sat, com. Mănăstireni, alt. 920 m, Pod. Huedinului. Bicaş/ magh. Bekas, cătun al satului Ploscoş, l. Turda. Bicălatu/ magh. Magyarbakatal, localit. comp. oraş. Huedin, alt. 440 m, Pod. Huedinului. Bicoreţ – deal, alt. 632 m, Pod. Huedinului, E Huedin. jud. Covasna - Bicafalău/ Tăureni/ magh. Bikfalva, 1334 Sacerdos de Luce (Taurul este simbolul Evanghelistului Luca); Bykafalw(v)a, 1477-1854; sat, com. Ozun, alt. 540 m, Depr. Braşovului. Jud. Gorj – Bica, văiugă, afl. stg. a p. Pociovalişte, lung. 2 km, confl. alt. 320 m, N Licurici. Cuvântul Bâc a intrat de mult în eposul românesc legat de boul înecat în lacrimile (râu) unei urieşe mitologice necăjită că stirpea ei piere şi de balada haiducului Bâc. Deoarece o grafie şi o pronunţie apropiată posibil de confundat o reprezintă apelativul pentru fag/ бyk (rusă), buc (română), bűkk (magh.) este importantă şi argumentaţia lingvistică a utilizatorilor de altă etnie. Apelativul cu semnificaţia de făget se găseşte în: Jud. Timiş – Bichigi, sat aparţin. oraş. Făget, alt. 240 m, Pod. Lipovei. Jud. Mureş – Bichiş/ magh. Magyarbűkkös, sat, reşed. com., alt. 330 m, D-le Târnavei Mici etc. În Republica Moldova/ Basarabia râul Bâc/ Byk, afl. de dr. al Nistrului, a săpat prin Pod. Codrilor (alt. 350-400 m) de unde izvorăşte l. satul Vatra, Cheile Bâcului; acolo există şi lacul Bâc. Cheile întretăiau un aliniament megalitic hiperboreean de menhiri înalţi de aproape 30 m, numit Drumul Bâcului, datorită asemănării cu îngustimea formaţiunii naturale. Ansamblul monumental, care traversa neîntrerupt păduri, mlaştini şi râpe, pornea din Carpaţii Orientali (Mţii Ceahlău), intersecta râurile Prut şi Bâc, trecea prin pădurile de la Capriana (NV), pe lângă Chişinău, continua spre E la N de Marea Neagră către Don şi Crimeea prin ţinuturile sciţilor. Acesta mai era cunoscut ca: Drumul Zeilor/ Ter-

DACIA magazin mini Liberi Patris/ Exampaeos/ Căile sacre/ Columnele lui Sesostris/ Osiris (Herodot)/ Sfânta Cale/ Sânbie – după denumirea dacică şi Santa Via, după cea romană (Cr. Cerchez, pg. 139.). Respectiva întocmire antropică este semnalată de relatări precum: Kaushi-Taki în Upanishada (1000-500 î.C.; texte speculative ale Vedelor; N. Săvescu, 2002, pg.181-182), Homer (sec. XII – VIII î. C.), Hesiod (sec. VIII î. C.), Eschil (sec. VI-V î. C.), Pausanias (sec. V î. C.), Pindar (518-438 î.C.), Herodot (484-430 î.C.), Ovidiu (43 î.C.-17 d.C.), Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldaviae” (sec. XVIII). B. P. Hasdeu în „Etymologicum Magnum Romaniae” (sec. XIX, t. III, fasc. 3) menţionează Drumul Bâcului anterior apariţiei slavilor, precum şi distrugerea megaliţilor de către localnici. În Ucraina pe ţărmul Mării Negre (ţinutul Krasnodar) în loc. Adler, din sudul satului Moldovka, Victor Cirimpei, citat de Venera Dumitrescu (Din Galia până la Krasnodar pe Drumul lui Ler Împărat, Bucureşti), a cules un cântec românesc cu refrenul „Ler, Ler, oi Doamni”. Autoarea consideră străvechiul toponim Ad-Ler/ Adler (act.) o dovadă a situării sale pe traseul Drumului lui Ler Împărat. În aceeaşi ţară există hidronimul Byk, tributarul Samarei, afl. stg Nipru, precum şi oiconimele Byk Volânska (reg. Volhynia/ Volânia, ocupată de volohi/ valahi), Kleban Bâk (reg. Doneţk). Rusia europeană are apelativul Verkhniy Byk. Dispunerea menhirilor pe Drumul Bâcului, coincizând cu răsăritul soarelui, reprezintă relaţia lumii tangibile cu forţele cosmice. Asemănător altor construcţii din Franţa, Anglia etc., acesta desemna locuri de îndeplinire a ritualurilor, a marilor praznice pentru evocarea strămoşilor regilor daci, dar şi osuare (Cr. Cerchez, pg. 77). Aliniamentul avea totodată un rol orientativ, un loc de întâlnire şi de apărare al hiperboreenilor în imensitatea câmpiilor estului european, numite de Strabon „deşertul getic”, pe care îl străbăteau cu turmele de vite şi oi. Din timpuri imemoriale oamenii considerau fluviul Don limita estică a Europei şi, astfel, aliniamentul era un reper util călătorilor şi negustorilor pe rutele intercontinentale. Calea Bâcului străbătea teritoriile sciţilor întinse şi în partea central nordică a Asiei. Frontierele lumii noi cucerite de migratorii arieni, mereu fluctuante şi fără o certă continuitate necesitau marcaje vizibile de stânci numite generic Bâk, care aminteau drumul de întoarcere la matcă în cazul unor nereuşite. Asimilarea toponimului cu men-

48

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

hirul plasat în locuri periculoase navigaţiei reprezenta un cod simbolic de avertizare al condiţiilor potrivnice. Dan Brăneanu menţionează încărcătura energetică a menhirilor, ce protejau şi revitalizau eforturile călătorilor ca săşi continue drumul. Budismul a folosit în aceleaşi situaţii ambientale semne similare, precum cea mai mare statuie din lume a lui Buddha (70 m înălţime), săpată în stâncă la confluenţa a trei râuri – Minjiang, Dadu, Qingyi (China, Prov. Sichuan). În Japonia, NV ins. Honshu, este lanţul muntos Dewa; până în sec. XX a existat provincia, oraşul şi prefectura Dewa-no-kuni, care împreună cu prov. Mutsu s-au contopit administrativ în prov. Akita. Gravura „Mai jos de Meguro” din ciclul „Treizeci şi şase de vederi ale Muntelui Fuji”, realizat de Kasushika Hokusai (1760-1849) în stilul ukiyo-e, prezintă o culme izolată, numită cu un termen de origine dacică, având o semnificaţie identică. Apelativul meguro/ măgură s-a extins în zonă la râul şi cartierul Meguro din vestul deluros al capitalei Tokio şi apare pe ţărmul estic al ins. Hokkaido. Toponimul măgura, semnalat în tot arealul Carpatic, este răspândit în: Bulgaria în vestul M-ţilor Balcani l. loc. Belogradcik (Prov. Vidin) – Peştera Magura; Rusia; Bangladesh – oraşul Magura. BIBLIOGRAFIE * Buza, M., 2010, Consideraţii asupra toponimiei de origine română, Revista geografică, t. XVII, Academia Română, Bucureşti. * Buza, M., Badea, L., Dragomirescu Ş., 2008, Dicţionarul Geografic al României, vol. I, Acad. Română – Institutul de Geografie, Edit. Acad. Române, Bucureşti. * Cerchez Cr., 2002, Dacia preistorică şi istorică, Edit. Ararat, Bucureşti. * Condurăţeanu, Simona, 2004, Toponimie românească în Carpaţii din afara României, Revista Geografică, T. X – 2003, Acad. Română, Institutul de Geografie, pg. 149-154, Bucureşti. * Crişan, Maria, 2011, Probleme de etimologie, Edit. Impact, Bucureşti. * Drăganu, N., 1933, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii, Edit Acad. Române, Bucureşti. * Gimbutas, Marjia, 1989, Civilizaţie şi cultură, Edit. Meridiane, Bucureşti. * Graur, Al., 1972, Nume de locuri, Edit. Stiinţifică, Bucureşti. * Iordan, I., 1963, Toponimie românească, Edit. Acad-

DACIA magazin emiei, Bucureşti. * Milescu, N., Spătarul, 1974, Jurnal de călătorie în China, Edit. Eminescu, Bucureşti. * Săvescu, Napoleon, 2002, Noi nu suntem urmaşii Romei, Edit. Intact, Bucureşti. * Simenschy, Th.,1959, Gramatica limbii sanscrite, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. * Suciu, Coriolan, 1966, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Edit. Acad. R.S.R, Bucureşti. * Tolstov, S., P., Levin, M. G., Ceboksarov, N., N., 1961, Etnografia continentelor, II, Partea asiatică a U.R.S.S., Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. * Vinereanu, M., 2008, Dicţionar etimologic al limbii române, Edit. Alcor, Bucureşti.

Toponimic proofs connected with Arian migrations.

Travel journal to China by Spatharus N. Milescu (1675-78) describes the Russian mission journey toward Beijing across Siberia. This one passed through river basins Obi - Irtysh and Yenisey, where lived Scythian descending - ostiac populations. Milescu recorded toponims like river Vah, existing in Slovakia too, (meaning transport in Sanskrit lang.) and its derived words refering to people, mountains, rivers, food and St. Vah. In Romanic languages there is the betacism transmutation, thus vah turns in bah existing in the areas occupied now or formerly by Romanian people. In the same time Bahr etymon composes the name of Nile main affluents (Africa). Bâk/Byk is a signal toponim connected with collision danger against stones of a river gorges - Bicaz and with bull too – bellowing, noise, force, fertility. Natural or anthropic megaliths named byk engraved and placed in strategic river points signaled dangers and showed the road from antique times as Byk Road coming from Moldavia across Ukraina till Crimea. Large spreading toponims with the same significance in Eurasiatic area, considered by author as derived from Thraco-Dacian origin: Cătun/ Katun/ Khotan; Bihor/ Bihar (Beharia/ Al Buhayreh, Egypt)/ Bigor; Deva/ Dewa; Măgura/ Meguro.

49

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

DIN VECHIME Mioara Căluşiţă-Alecu

Oamenii comunică între ei prin vorbire. Limbile au evoluat astfel încât să poată transmite mai bine informaţiile. În vechime, oamenii au utilizat semne simbolice, care sugerau mesajul. Ulterior au folosit scrieri. Când au constatat că acestea era greu ca să fie înţelese corect, învăţaţii au disciplinat limba creând gramatica. În vechia Indie, s-a vorbit o limbă înrudită cu vechile limbi europene. Disciplinată gramatical, ea a fost numită sanscrită (sama scrita, adică cea mai fixată, ordonată, precisă). Aceasta are trei numere - singular, dual şi plural, opt cazuri de declinare, permite crearea de cuvinte noi, care se definesc prin rădăcinile pe care le conţin. Sanscrita asigură transmiterea informaţiilor prin texte scurte şi precise, dar are 46 de sunete (după tradiţii yoga, 52) şi impune o cunoaştere corectă a gramaticii. Cele 25 de consoane din alfabetul sanscrit devanāgari, sunt studiate şi clasificate după locul din gură în care sunt generate în guturale (precum ka), palatale (c(e)a), cerebrale (tha), dentale (ta), labiale (pa). În această ordine, efortul de pronunţare creşte, până se ajunge să solicităm şi buzele, la consoanele labiale. Limba sanscrită are 13 vocale care pot fi scurte sau lungi (ca a, ā), unele numai lungi (ca e), dar are 4 semivocale (ca ya, la) şi 4 sibilante (ca şa, ha). Scrierea prevede un semn pentru o silabă (semnul consoanei cu un adaos sugerând vocala care urmează. Vocalele scrise ca atare apar numai la începutul cuvântului) [1]. Limba sanscrită nu are cuvinte cu succesiuni de vocale, ca limba română, care, astfel, are mai multă muzicalitate. În limba sanscrită există denumiri diferite pentru un acelaşi element după felul cum se manifestă. Cerul, Soarele, apa... au mai multe nume. Astfel, în cazul apei: ap, apās [3, p. 30] se numeşte apa curgătoare obişnuită.

Udako [3, p. 99] este mai mult apa de băut şi pentru spălare rituală. Varśa [3, p. 568] este apa de ploaie. Sara [3, p. 697] este o apă ca Sargeta, çara (śara) [3, p. 638] este năvalnică ca Şarul Dornei, nāra [3, p. 359] ca apa râului Nera... Şi limba latină transmite informaţiile prin texte mai scurte decât limbile moderne, dar şi ea are o gramatică mai complicată decât acestea. Limbile moderne au mai puţine sunete, de regulă, mai uşor de pronunţat; folosesc mai multe cuvinte, fraze mai lungi, dar care respectă o gramatică mai simplă şi mai lesne de însuşit. Urmărind un acelaşi text scris în engleză, franceză şi română, se constată că adesea, textul român este mai scurt, argumentând şi prin aceasta vechimea şi bogăţia limbii române. Limbile au evoluat astfel încât să reducă efortul de pronunţare şi recepţie a cuvintelor. În trecut şi limba română a avut mai multe sunete. A avut un a scurt. Acesta a devenit o, arătând absenţa, la începutul unor cuvinte precum la cult şi ocult, a feri şi a oferi, poziţie şi opoziţie, a prii şi a opri, a pune şi a opune…Sufixul dava, indicând aşezare, a devenit dova, (ca în Moldova). A existat şi un sunet pronunţat între d şi z. În tabelul nr. 1 de transliterare a textelor de pe plăcile de plumb [4], se dau trei semne, pentru t, două pentru o şi z; o final din cuvinte de pe plăcile de plumb a devenit u sau a(ca no – nu, ropo – râpa). Astăzi, prefixul a indică absenţa ca în politic şi apolitic. Dar, în cuvintele vechi, a a indicat o precizare, apropiere de subiect ca în casă şi acasă, a duce şi a aduce, nume şi anume, seară şi aseară, zi şi azi. Avesta, numele vechii cărţi a lui Zoroastru, indică o infor-

50

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

maţie (veste) adresată auditorului. Atât de vechi este cuvântul veste?! Se constată cum limba română a evoluat, astfel încât pronunţarea cuvintelor să necesite mai puţin efort la deschiderea gurii pentru pronunţare şi o receptare precisă. De pildă, sunetele ă şi î cer un foarte mic efort pentru pronunţare. În textele de pe plăcile de plumb nu au fost identificate; au fost aproximate cu alte sunete, au fost omise sau poate nu apăruseră? Nu este probabil ca ct să fi devenit pt, ci invers. Cuvântul lapte este probabil să fie într-o formă mai veche decât lac.lactis din latină. Apa, numele unui lichid necesar vieţii, apare în compunerea unor cuvinte ca a adăpa, dar şi în vechi toponime. S-a considerat că provine din cuvântul latin aqua, dar cuvântul apo se întâlneşte în descântecul de purificare a apei din Avesta (Vendidad, XI, 15), precum şi în limba sanscrită ap, apās [2, p. 30]. Pe plăcile de plumb nr. 13, 96, 117 cu inscripţii getodacice este scris AΠO [4]. Apa este un cuvânt care cere un efort de pronunţare mai mare (deschidere a gurii şi solicitare a buzelor) decât

aqua, deci nu este probabil ca aqua să fi generat cuvântul apă, care se dovedeşte şi astfel că este mai vechi. Analizând atent cuvintele din limba română, se constată că unele ilustrează gândirea celor care le-au creat. De pildă: chindie (chinul zilei, înserarea), cuvânt (produs cu suflu, vânt), fereastra, a îndoi, a înlemni (a rămâne nemişcat ca un lemn), lumânare (lumină are), peste (po-deasupra, este), traistă (stau cele pentru trai). S-ar părea că numele unor regi daci ni s-au transmis aşa cum le-ar fi fost dat după ce s-au evidenţiat şi au devenit regi. De pildă, boeriubesto, boerobiuseto, boerobiusto [4] ar fi sugerat foarte (cel mai) puternic, luptător, dacă observăm că boe, boi sugerează forţă în cuvinte ca boi, boier, război, tărăboi. La fel, Dacibalo ar fi însemnat puternicul dac sau puternicul dacilor, deoarece „balo” sugerează putere în cuvântul balaur, iar în limba sanscrită, baladeva este puternicul zeu [5]. Să încercăm să înţelegem gândirea strămoşilor, studiind placa de plumb nr. 22.

Placa nr. 22.

51

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

Traducerea propusă a textului de pe placa nr. 22. Decebal zice să dea (ceară) ceea ce Fuscus solicitase. Decebal (ştiu) trimite Diegi cu pacea sa. Diegi însuşi la acel conducător roman, astfel satisfăcut, îndrăzni să aleagă toate cele impuse dacilor. Traducerea cuvânt cu cuvânt. 1. dacul puternic (balo) zice să ceară (zeilor cere) 2. ceea ce fusco solici3. tase dacul puternic ştiu re4. pune (trimite) aşa diegi cu a 5. sa pace diegi însuşi 6. la acel cap (conducător) roman 7. astfel satisfăcut îndrăzni 8. să mânuiască toate aşa 9. dacilor stabilite Interpretarea unor cuvinte scrise pe placă. kan, a fi satisfăcut, plăcut cu… [2, p. 62]. kara, în limba sanscrită înseamnă mână [3, p. 141]. rumu., roman… [4, p. 235]. Textul din placă se referă la evenimentul din anii 86-89, când Decebal a încheiat pace cu romanii şi l-a trimis pe Diegi să semneze în numele lui [6, 114-116, p. 66]. S-ar putea ca

aceste evenimente să fie contemporane cu cele arătate pe placa nr.121, deoarece şi în acea placă este pomenit Cornelius Fuscus. Traducerea propusă de Dan Romalo a textului de pe placa nr. 22. Decebal zeilor cere (pe zei întreabă), ceea ce va fi fost stabilit să fie. Decebal supusu-s-a lui Diegi însuşi, al lui cap (în) spaţiul a lor săi câini – dragi tuturor dacilor – în pom îl aşează. [5, p.77-78]. Chiar atunci când traducere propusă de Dan Romalo este inexactă, ea trebuie apreciată ca primul pas făcut spre rezolvarea problemei. Bibliografie 1. Amita Bhose, Curs de limba sanscrită, anul 1, ţinut la Universitatea din Bucureşti, 1986-1987. 2. Macdonell Arthur, Anthony, A practical sanskrit dictionary with transliteration, accentuation and etymological analysis throughout, Ed. Master publishers, New Delhi, 1981. 3. Burnouf E., Leopold L., Dictionnaire classique sanscrit-français, Ed. Maisonneuve, Paris, 1866. 4. Romalo Dan, Cronică apocrifă pe plăci de plumb? Ed. Alcor, Bucureşti, 2005. 5. Căluşiţă-Alecu Mioara, Tradiţii, Miracol, Bucureşti, 2011. 6. Pârvan Vasile, Getica, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.

Dacii şi văzduhul Andrei Claudiu Roibu, elev, cl. a XI-a, Piatra Neamţ

III Suntem obligaţi să constatăm spiritul de observaţie şi perspectiva largă a viziunii strămoşilor noştri, care au dat constelaţiilor denumiri simple, dar încărcate de semnificaţie, folosind elemente din viaţa şi activitatea lor de zi cu zi. Iată alte exemple: Odată cu pătrunderea creştinismului în arcul carpatic, s-au înregistrat mai multe modificări ale modului de transmitere a cunoştinţelor astronomice, prin îmbinarea acestora cu credinţa creştin-ortodoxă şi prin diluarea acestor cunoştinţe prin includerea lor în basme, snoave, balade, în care predomina, deseori, elementul fantastic, în special, în defavoarea celui ştiinţific.

Încă din simbolul de credinţă, oamenii sunt învăţaţi că Dumnezeu Tatăl este creatorul cerului, atenţie, şi al pământului. Aceste idei creştine s-au împletit pe meleagurile ţării noastre cu credinţele păgâne populare, dând naştere la uriaşul folclor, care este atât de caracteristic culturii româneşti. Astfel, cu privire la cer, s-a conturat în credinţa populară că el nu ar face parte din „lumea de sub soare”, fiind deasupra lumii, având propria sa lume. In zona Moldovei, adică în tărâmul dacilor liberi, s-a păstrat credinţa că cerul se sprijină pe patru stâlpi, fapt care ar putea face referire la credinţa antică atât a geto-dacilor, dar mai ales a grecilor, cum că unul dintre aceşti

52

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

stâlpi, care sprijină cerul, s-ar afla în arcul carpatic, mai precis, ar fi reprezentat de Vârful Moldoveanu din munţii Făgăraş. La aceasta, s-au mai ridicat supoziţii cum că şi Vârful Negoiu din munţii Făgăraş, ar mai fi un astfel de stâlp, însă nu există foarte multe documente care să susţină aceasta supoziţie. In alte zone, credinţa este că cerul este ţinut de Simion Stâlpnicul, credinţă care ar putea să fie, la un prim nivel, de provenienţă greacă, unde se ştie că Atlas era cel care susţinea pe umerii săi pământul şi cerul. Cerul este crezut a avea margini şi un mijloc, unde s-ar afla o inimă, pe sub care se zice că omul nu are voie să meargă, pe acolo umblând dracii. Această credinţă ar putea avea ca provenienţă credinţa grecilor antici, că, în centrul unei furtuni, cum sunt cele de pe mare, o corabie nu are voie să intre, căci acolo s-ar afla sirene sau daimoni (termen care face referire la un tip de entitate, slujitoare a zeilor în Grecia antică; a nu se confunda cu demon). In unele zone ale Basarabiei, exista credinţa că cerul se sprijină pe apă, asemenea şi pământul, care pluteşte pe o mare masa plată de apa. Această credinţă provine fie de la gali şi celţi, fie de la armenii din Caucaz, care împărtăşesc aceste credinţe în mitologia lor, lucru care demonstrează un contact cu aceste culturi încă din cele mai vechi timpuri, dacă se consideră faptul că anumite cunoştinţe mitologice vechi au pătruns în basmologia contemporană. În zona Bucovinei şi Moldovei de nord, a fost identificată credinţa în existenţa mai multor ceruri, numărul lor fiind fie de 7, fie de 9, credinţa populară spunând că tocmai în cerul ultim se găsesc Iisus Hristos, Maica Domnului şi cetele îngereşti. Această credinţă nu este diferită de credinţele ruseşti, care susţin că „Cerul este alcătuit din şapte bolţi, care slujesc de lăcaşuri îngerilor, arhanghelilor, serafimilor şi altora, după mărime. Iar Dumnezeu cu puterile cereşti se afla în cerul al şaptelea.”, credinţă care are, la rândul său, origini păgâne, căci, sciţii, care locuiau o mare parte a stepelor ruse, credeau în existenţa mai multor ceruri pentru zeităţile lor, care erau ocupate în funcţie de rangul zeităţii respective. Credinţele creştine legate de cer sunt numeroase, cele mai multe referindu-se la ideea că în zilele unor sărbători importante cerurile se deschid, oferindu-le celor merituoşi şansa de a vedea „slava lui Dumnezeu”. Se spune că, în general, copiii până în vârsta de 7 ani sunt martorii acestor evenimente, lucru ce se poate baza pe afirmaţiile mai multor copii, care spun că în

DACIA magazin anumite nopţi de sărbătoare, au văzut pe cer lumini puternice, orbitoare, însă calde, pe care adulţii nu le pot vedea, fenomene descrise şi de unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Legat de cea mai vizibilă stea, Soarele, se spune despre aceasta că ar fi steaua lui Dumnezeu, deoarece la răsăritul ei, toate celelalte pier, ştergându-se din calea ei. Prin ale locuri, se considera că soarele ar fi „ochiul lui Dumnezeu de zi”, în timp ce luna este „ochiul lui Dumnezeu de noapte”, credinţă care se întâlneşte şi în Ucraina. Alte credinţe spun că soarele ar reprezenta cununa Maicii Domnului sau un colţ de rai. O altă legendă populară spune că, înainte de a răsari, Soarele umbla prin rai cu Dumnezeu, iar la răsărit, poarta raiului se deschide la răsărit. Această credinţă este foarte asemănătoare cu credinţa egipteană veche, care susţinea că zeul soare, Horus, în timpul, nopţii umbla prin tărâmul morţilor cu barca sa de aur, ducând cu el alţi zei, cum ar fi Osiris. La răsărit, el părăseşte acest tărâm printr-o poarta mare, de aur, ajungând în lumea celor vii. Asemănarea aceasta poate demonstra foarte uşor existenta unor legături culturale în perioada antică, mai precis, faptul ca geto-dacii au dat sau au făcut schimb de cunoştinţe astronomice cu vechii egipteni, lucru sugerat şi de scrierile menţionate mai sus. O altă credinţă ne spune ca vrăjitoarele îşi fac vrăjile până să răsară soarele, căci, după răsărit, Sfântul Soare taie aripile sau balele vrăjmaşilor (diavolilor) şi aceştia nu mai pot lucra pentru a face rele. Această credinţă, la rândul ei, este foarte asemănătoare cu credinţe din zona Asiei Mici mediteraneene, care susţineau că demonii subpământeni sunt alungaţi de lumina soarelui şi nu mai pot face rău oamenilor, lucru care arată posibila colaborare între geto-daci şi alte populaţii mediteraneene în domeniile ştiinţifice. O altă legendă populară legată de locul de răsărire al soarelui, care variază în timpul anului, spune că acesta se satură de răutăţile oamenilor, pe care le vede, şi doreşte să se depărteze de lume. Dumnezeu însă a pus spre pază în cele două locuri (miazăzi şi miazănoapte) doi sfinţi: San-Toader şi San-Nicoară. Se spune că aceşti doi sfinţi îl opresc pe soare de a se deplasa de pe cer şi îi ghidează cei 9 armăsari cu care soarele călătoreşte, pe drumul cel bun (credinţă preluată din lumea greacă, unde zeul Apollo – zeul soare – călătorea într-un car tras de 9 cai). Cu privire la lună, legendele sunt mult mai puţine, însă, legat de ea se găsesc un număr mare de interpretări profetice de provenienţă

53

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

păgână. Legat de lună, se spune ca aceasta ar fi lumânarea lui Iisus Hristos, steaua Maicii Domnului sau chiar o sfântă, care are rol de a lumina lumea cât ea se odihneşte. In alte locuri, se spune că luna ar fi un bărbat, care este apărat şi purtat de trei stele sfinte: Sfânta Magdalena, Sfânta Varvara şi Sfânta Maria. Alte poveşti despre lună, care au cu siguranţă fundament păgân, antic, sunt legendele despre luna ridicată de şapte draci, unde tot neamul lor se duce pentru că, ea fiind rece, le place. Aripile lunii sunt de piatră scumpă, iar ea este făcută din argint, pe când soarele este făcut din aur (credinţă provenită din zona Mesopotamiei şi Sumerului antic). Balaurii sau vârcolacii mănâncă din luna, ciupindu-i aripile şi o micşorează, pentru ca mai apoi dracii să o ia de la capăt. În continuare, vă vom prezenta câteva din credinţele care circulă in popor în legătură cu fazele lunii: dacă luna este ca un corn în jos, înseamnă ca plouă, dacă este cu coarnele în sus înseamnă ca nu va ploua, fiind chiar semn de secetă; când luna străluceşte curat e semn de vreme bună; când luna este roşie împrejur, este semn de secetă. Luna la început, numită şi crai nou, se spune că împlineşte dorinţe, iar oamenii de la ţară, cântă anumite cântece pentru a cere de la luna plină împlinirea dorinţelor, tradiţie cu rădăcini geto-dace, căci, la fel făceau şi strămoşii noştri rugânduse zeiţei Bendis, zeiţa lunii. Luna plină are şi ea anumite evenimente legate de apariţia ei: se spune că dacă de Anul Nou este luna plină, anul va fi mănos sau bogat, dacă este

DACIA magazin

luna plină de Sfântul Dumitru, se spune că va fi zăpadă mare în timpul iernii; de obicei, într-o noapte cu lună plină se încep arăturile şi semănăturile; se spune că de lună plină se fac anumite practici medicale, iar de lună plină nu se intră în casa cu obiecte ascuţite, pentru că este semn rău. Aceste credinţe par să fie în special de provenienţă celtică sau germanică, popoare care ştiu că adorau luna plină ca pe o zeitate. Acest cult este cunoscut şi la geto-daci în persoana zeiţei sus-numite, Bendis, care este zeiţa lunii şi a vânătorii. Legat de craterele de pe lună, se spune ca acestea ar fi fetele celor doi fraţi, Cain si Abel, puse acolo de Dumnezeu pentru a fi văzute şi a fi de învăţătură oamenilor să nu comită crime. Alte variante spun că acestea ar fi chipurile a doi fraţi mocani împreună cu o mioară, credinţă care este posibil a fi de provenienţă geto-dacă. Legat de întunecimile sau eclipsele de soare şi de lună, ele mereu au fost văzute ca evenimente aducătoare de necaz, de pierdere. În cultura populară, se spune că discurile acestora sunt mâncate de fiinţe subpământene, malefice, iar dacă ele nu sunt mâncate de tot, se spune că aceasta este voinţa lui Dumnezeu. Anumite culturi antice, cum erau celtică şi germanică, considerau că cele două corpuri sunt atacate de demoni şi fiinţe ale zeilor malefici, care vor să le distrugă pentru ca, mai apoi, să poată ataca nestingheriţi lumea muritorilor, însă zeii lor îi apărau de aceste creaturi. Privitor la stele, se crede în cultura populară că ele ar fi candele sau lumânări, aprinse

54

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

de Dumnezeu sau Maica Domnului pentru a-i lumina pe muritorii ce călătoresc, sau, care reprezintă candelele sufletelor oamenilor care vieţuiesc pe pământ. In legătură cu acestea, considerăm că articolul lui Ionel Pop este mult mai cuprinzător decât orice altceva, aşa că acela este cel care ar trebui considerat şi urmărit. De asemenea, în legătură cu alte corpuri cereşti, sunt numeroase poveşti şi basme. Se crede, de exemplu, că fiecare om se naşte cu steaua lui, iar ori de câte ori se vede o stea căzătoare, se ştie că a mai murit un om. Alte credinţe se referă la căderea dracilor în cer, mai precis, unii români cred că au mai rămas draci atârnaţi prin cer, iar ori de câte ori se iveşte o stea căzătoare, înseamnă ca unul din aceşti draci şi-a dat drumul. Pe de altă parte, cometele sau stelele cu coadă, sunt considerate semne dumnezeieşti, sunt trimise spre a vesti nenorociri ce pot veni aspra lumii, cum ar fi războaiele, epidemiile, foametea sau seceta, credinţe care se întâlnesc în tot spaţiul european antic. Se ştie că atât Zamolxis, cât şi Deceneu, erau buni cititori ai semnelor de pe cer, informaţii care ne-au parvenit de la autorii mai sus menţionaţi. Vedem, din cele de mai sus, că începând de pe vremea strămoşilor noştri şi continuând până în ziua de astăzi, au existat cercetări şi apoi transmiteri de informaţii cu privire la studiul astronomic. Se observă că preoţii şi învăţaţii getodaci ai avut contacte „ştiinţifice” cu toate celelalte culturi europene şi asiatice, cu care au colaborat în vederea studiului astronomic. De asemenea,

spiritul de supravieţuire a poporului român a asigurat supravieţuirea cunoaşterii astronomice antice dacice acţiunilor de distrugere culturală promovată de toate popoarele care s-au perindat pe aceste meleaguri, cum ar fi romanii, slavii, bulgarii, goţii, hunii, maghiari, tătarii, turcii, polonii, ruşii şi civilizaţiile moderne de tip vestic, prin transpunerea şi transmiterea acestor cunoştinţe prin intermediul folclorului, fapt ce a asigurat astăzi ca România să fie printre puţinele ţări ale lumii care să poată afirma că ar avea un tip autohton de astronomie şi de clasificare a stelelor. Păcat însă că nu există nicio lucrare care să cuprindă între paginile sale o mitologie veche a poporului roman, existând doar o mitologie post-creştinare a poporului roman, care, din păcate, nu surprinde acele basme şi povesti păgâne geto-dace în format nealterat de valorile creştine, aşa cum exista în cazul civilizaţiilor greco-romane, egiptene, japoneze, coreene, chinezeşti, indiene sau central-americane. BIBLIOGRAFIE (DUPĂ…) *Vânătorul şi natura de Ionel Pop, pag 106-121 *Colecţia Natura şi Omul, editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969 *Dacia Preistorica de Nicolae Densuşianu *Colecţia Cartea dragă romanului, Editura Arhetip, Bucureşti, 2002 *Dacii de Hadrian Daicoviciu *Colecţia Pagini din istoria patriei, Editura ştiinţifica, Bucureşti, 1965 *Medicina în Dacia de Ion Horaţiu Crişan *Colecţia Biblioteca dacica, Editura Dacica, Bucureşti, 2007 *Civilizaţia geto-dacilor, volumul I, de Ion Horaţiu Crişan *Colecţia Biblioteca dacica, Editura Dacica, Bucureşti, 2008 *Mitologia poporului roman, volumul 1, de Tudor Pamfile, Editura Vestala, Bucureşti, 2008 *Istoria medicinei, studii şi cercetări de Ion Horaţiu Crişan, Bucureşti, 1957 *Dacia de la Burebista la cucerirea romana de Hadrian Daicoviciu, Cluj, 1972 *Puncte de vedere referitoare la o istorie a Daciei preromane de M. Babeş * SCIVA, 25, 2 1974 *Sanctuarul circular complex geto-dac de D. Antonescu *SCIVA, 31, 4, 1980 BIBLIOGRAFIE ANTICĂ *Viaţa lui Pitagora, Porphyrios *Getica, Iordanes *Geographya, Strabon

55

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

DACIA magazin

ADEVĂRATELE DENUMIRI DATE DE CONSTANTIN BRÂNCUŞI MONUMENTELOR DE LA TÂRGU-JIU Valeriu D. Popovici-Ursu, Paris

După Primul Război Mondial, când toate teritoriile locuite de români s-au reunit, formând ROMÂNIA MARE, fiecare localitate, judeţ sau regiune a vrut să sărbătorească marele eveniment printr-un monument comemorativ. Astfel, în judeţul Gorj, din iniţiativa Comitetului Femeilor creştine s-a propus ca edificarea unor monumente pentru comemorarea înfăptuirii României Reîntregite să fie atribuite sculptorului Constantin Brâncuşi, pe care l-au învitat să vină în ţară. Brâncuşi, care se stabilise în Franţa, a acceptat invitaţia, cât şi edificarea, la început, a unui monument, venind în ţară în vara anului 1935. Parcurgând singur la Târgu-Jiu parcul oraşului, în scopul stabilirii locului monumentului, s-a întâlnit cu un coleg de şcoală, devenit profesor la liceul de băieţi din localitate. Din vorbă în vorbă, sculptorul i-a spus scopul venirii lui şi, Matei Stoicoiu, acesta era numele fostului coleg, i-a propus să-i facă cunoştinţă cu fiul său, doctorul Traian Stoicoiu, care era un mare pa-

sionat al operelor lui Brâncuşi, fapt împlinit, doctorul legând o mare prietenie cu artistul. Din numeroasele sale plimbări prin grădina publică, Brâncuşi şi-a dat seama că, pentru a cuprinde însemnătatea reîntregirii neamului nostru, un sigur monument nu-l poate exprima şi a iniţiat crearea a trei monumente. Dătorită unor dificultăţi de realizare tehnică, în special a Coloanei, mai ales a înălţimii de 60 de metri şi a svelteţei sale, Brâncuşi a trebuit să colaboreze şi să aibă ajutorul unui inginer metalurg în persoana inginerului Ştefan Georgescu Gorjan, care lucra la Atelierele Centrale din Petroşani. Cu acest inginer a străbătut de nenumărate ori parcursul de la malul Jiului, prin grădina publică, apoi pe strada ce ducea la locul ales pentru Coloană – un tăpşan la răsăritul oraşului, cu munţii Parâng drept fundal. Împreună cu inginerul Gorjan stabilind amplasamentul monumentelor şi având aprobarea autorităţilor locale, sculptorul va rămâne pentru a urmări realizarea Coloanei şi va fi găzduit în casa inginerului, la Petroşani, unde va rămâne până în august, când se întoarce la Paris. În octombrie se întoarce din nou în ţară şi în noiembrie a supravegheat una din operele din parc, iar pe şantierul Coloanei, a asistat la tragerea primelor module întregi pe tronsonul interior şi, satisfăcut, a părăsit ţara, lăsând în continuare operaţiile în grija inginerului Gorjan. Coloana, din module de fontă înşirate pe un stâlp de oţel, va fi turnată sub îngrijirea inginerului Gorjan, lucrările de montarea Coloanei fiind terminate în 15 noiembrie 1937. Brâncuşi a revenit la Târgu-Jiu abia în vara anului 1938. Cu această ocazie a suprave-

56

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

gheat şi finisarea celor două opere din parc. Inaugurarea Monumentelor Eroilor s-a făcut la 27 octombrie 1938. Un sobor de preoţi au sfinţit fiecare monument. Mulţimea adunată, autorităţile, militari, ţărani din împrejurimile oraşului şi târgoveţi s-au înghesuit să ia parte. În luna noiembrie, Brâncuşi se întoarce la Paris să-şi continuie lucrările începute acolo. În continuare, vom evoca denumirile date de sculptor fiecărei opere. Era firesc ca monumentele de la Târgu-Jiu, care au fost comandate în memoria eroilor din primul război mondial şi al întregirii teritoriilor locuite de români, să fie denumite conform dedicaţiei simbolismului pe care-l exprima fiecare. Coloana, spre exemplu, trebuia să reprezinte efortul şi eroismul poporului român pentru întregirea şi înfăptuirea MARII ROMÂNII. Sculptorul a denumit-o „COLOANA SACRIFICIULUI INFINIT”, sacrificiul eroilor noştri în înfăptuirea unirii tuturor românilor şi nu ,,Coloana infinitului”. Observând atent Coloana, ea este alcătuită din 16 module şi jumătate, reprezen-

DACIA magazin tând durata de luptă îndârjită a eroicului nostru popor, de la părăsirea Daciei în anul 271 d.Hr. de către romani şi până în anul 1918, anul ,,MARII UNIRI”, deci 16 secole şi jumătate, exact numărul modulelor Coloanei. Coloana de fapt nu este terminată, la nici trei decenii, din nou România a fost schilodită, Bulgariei cedându-i-se Cadrilaterul iar URSS-ului Basarabia şi nordul Bucovinei; oare câţi ani, decenii sau secole mai trebuie să ne luptăm pentru reîntregirea din nou a neamului românesc! Privind cele două monumente din interiorul parcului: masa în centru înconjurată de 12 scaune din piatră a fost denumită de artist „MASA APOSTOLILOR NEAMULUI”, cele 12 scaune reprezentând locul celor 12 apostoli iar în mijloc s-ar afla Iisus Hristos. Al treilea monument arată ca o poartă, dar nici pe departe nu este o poartă. Deci nu se poate numi „Poarta sărutului”, fiindcă această denumire nu are nicio legătură cu memoria eroilor, ci reprezintă aşa cum l-a conceput Brâncuşi „MONUMENTUL ÎNTREGIRII NEAMU-

57

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

LUI”. El este alcătuit din doi stâlpi laterali, fiecare fiind împărţit în patru, iar deasupra îi leagă o puternică grindă. Se poate observa în partea de sus a fiecărui stâlp, inelul de legătură între fiecare doi stâlpi. Fiecare stâlp reprezintă o regiune (provincie) a ţării noastre, iar inelele de deasupra arată unirea între toate cele opt regiuni în anul 1918. Pe părţile laterale ale grinzii superioare sunt reprezentate modele româneşti pe care le regăsim pe costumele ţărăneşti, mobilier, scaune, porţi şi troiţe. Cele opt regiuni, în ordine alfabetică sunt: Ardealul, Banatul, Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Brâncuşi nu a reprezentat „sărutul” între doi stâlpi – aşa cum a realizat sărutul în mai multe opere –, ci inelul, care reprezintă unirea între două fiinţe, în cazul nostru între două provincii reunite, ceea ce întăreşte faptul că actuala denumire a monumentului este neadecvată. După Cel de al Doilea Război Mondial, regimul comunist venit la putere a considerat că denumirile date de Brâncuşi sunt prea naţionaliste, necorespunzând concepţiilor noului regim, şi le-a dat alte denumiri, care sunt cunoscute astăzi şi afişate pe placarde şi în toate ghidurile turistice din ţară şi străinătate. Din păcate, toţi scriitorii din perioada comunistă şi, din păcate, şi după anii 89 au folosit aceleaşi false denumiri, iar în comentariile lor se legau de simbolismul falsului titlu, degradând complet semnificaţia monumentului. Schimbarea denumirilor date de Brâncuşi celor trei opere realizate de el la TârguJiu este o blasfemie în memoria celui mai însemnat sculptor român. În continuare, expunem ultima perioadă a vieţii lui Brâncuşi după plecarea din ţară. Nu mult după întoarcerea în Franţa a început Al Doilea Război Mondial iar după război, cu venirea la putere în ţară a regimului comunist, Brâncuşi n-a fost văzut cu ochi buni că-şi părăsise patria. În anul 1951, Constantin Brâncuşi simţind că nu mai are mult timp de trăit, ca un mare patriot care şi-a iubit nespus patria, s-a gândit să ofere României operele lui realizate în Franţa. Oferta lui, făcută autorităţilor româneşti, a fost refuzată de statul comunist român, ceea ce a provocat indignarea sculptorului şi şi-a cerut imediat cetăţenia franceză, el care a vrut să rămână în-

DACIA magazin treaga viaţă cetăţean român. Cu această ocazie, gestul lui Brâncuşi a fost de a lăsa întreaga sa creaţie ,,pariziană” Statului francez, care i-a onorat opera şi memoria în Muzeul Luvru, cel mai vizitat muzeu din lume! În fiecare an, 10 milioane de vizitatori găsesc numele ilustrului artist sculptor Constantin Brâncuşi în acest loc de memorie a artei şi istoriei omenirii, care în căutarea sa artistică a găsit lumina şi a imortalizat-o pentru posteritate. Oare aceste opere, care sunt expuse la Luvru, nu se cădea să fie expuse într-unul din muzeele din ţară, fiind operele celui mai mare sculptor al secolului al XX-lea? Nu este oare destul că statuile şi busturile dacilor, create de strămoşii noştri ornează astăzi muzee şi parcuri din străinătate ? În încheiere, considerăm că reconsiderarea denumirilor monumentelor realizate de către marele nostru sculptor, trebuie să pornească de la organele locale. Nu credem că localnicii nu cunoşteau adevăratele denumiri ale operelor lui Brâncuşi, dar este păcat că, nici după anii 89, nu s-a iniţiat schimbarea denumirilor. Datoria noastră a fost să vă informăm despre adevăratele denumiri ale operelor sculptorului şi ar urma ca localnicii gorjeni să înceapă demersurile pentru schimbarea acestora. Notă Informaţia cu adevăratele denumiri ale operelor lui Brâncuşi le-am primit prin internet, de la dl. Liviu Popp, care l-a cunoscut pe doctorul Traian Stoicoiu şi a aflat de la acest doctor, prieten intim cu sculptorul, adevăratele denumiri ale operelor de la Târgu-Jiu ale lui Brâncuşi. Informaţiile privind desfăşurarea evenimentelor investigării locului de implantare a operelor sculptorului la Târgu-Jiu, cât şi a cedării lucrărilor Statului francez, sunt scrise în două articole apărute în revista Dacia Magazin, şi anume: Nr. 80, august 2012, art. «Templul brâncuşian, ,,în metru antic”, de la Târgu-Jiu» autori Octavian Onea şi Doina Onea, p. 24/26 şi Nr. 78-79, iunie-iulie 2012, art. «Constantin Brâncuşi, prezenţa sa la Paris şi la muzeul Luvru» istoric Marinela Pop Câmpeanu, Paris, p.48/49.

58

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

CUNOŞTINŢE ALE CIVILIZAŢIEI VEDICE ŞI REDESCOPERIREA LOR DE CĂTRE LUMEA ŞTIINŢIFICĂ Eugeniu Lăzărescu

I Civilizaţia aryană vedică datează de cel puţin 7000 de ani (5100 î.H.) (16). Această civilizaţie a avut o organizare teocratică. Baza cultică vedică au constituit-o textele sacre vedice. Conform acestor texte, Vedele au fost primite de către înţelepţii vedici, Rişii, prin revelaţie (Sruti) (8). Până la anul 800 î.H., după sosirea migraţiei aryene din Europa în arealul indian (20001800 î.H.), aceste învăţături, s-au transmis numai oral. După 800 î.H., ele au căpătat forma scriptică. (7) Cultul vedic a avut iniţial o formă arhaică, apropiată de cea de tip şamanic. Ulterior, după 3200 î.H., după reforma religioasă săvârşită de către personajul mitico-religios Krişna, acest cult a căpătat o formă monoteistă. Această formă cultică s-a răspândit în toate ţinuturile cuprinse de migraţia aryană, Imperiul aryan întinzându-se din Irlanda, prin jumătăţile sudice ale Euroasiei, în Orientul Mijlociu şi Egiptul Antic, ajungând, în final, în arealul indian şi apoi până în Noua Zelandă.(18). Cultul vedic, în această formă monoteistă, începând din spaţiul carpato-balcanic, s-a răspândit în întreaga arie de emigraţie aryană. Limitat şi izolat în Egiptul Antic, el s-a răspândit apoi în Orientul Mijlociu, luând forma cultului proto-canaanit. Într-o perioadă de câteva mii de ani, vedicii au cunoscut o perioadă de evoluţie spirituală deosebită, fapt care a permis descoperirea unor principii ale structurării Universului, principii care au constituit baza lor cultică. Aceste principii şi conceptele care guvernează Universul s-au transmis până astăzi, ele regăsindu-se în cultul hindus. Conştientizarea factorilor care intervin în relaţiile dintre om şi Univers, complexitatea lor,

pentru a fi înţelese la nivelul mentalităţii şi cunoştinţelor ştiinţifice actuale, acestea au impus apelarea la cercetarea interdisciplinară. Aceste principii şi conceptele care emană din ele sunt confirmate ca viabile din ce în ce mai mult de rezultatele obţinute de către cercetătorii lumii ştiinţifice din ultimele decenii (ex. fizica cuantică, nanobiologia, psihotronica, astrofizica). Dacă rezultatele cercetărilor ştiinţifice sunt urmarea verificării acestora cu mijloace tehnice foarte complexe, vedicii le obţinuseră fără a folosi mijloace materiale, o parte pe linie de deducţie logică, o altă parte pe linie experimentală, folosind drept instrument însăşi fiinţa umană. Vedicii au descoperit Energia Cosmică (au numit-o Prāna) (15/prana). Ei au descoperit legătura şi înteracţiunea care există între starea psiho-comportamentală a fiinţei umane şi această energie, a legăturii lor cu tot Universul, Principiul Unităţii Cosmice (holistice), principiu recunoscut şi de lumea ştiinţifică actuală (9). Recentele descoperiri ale lumii ştiinţifice au condus la concluzia existenţei unui câmp de energie care cuprinde tot Universul, numit „Energia Punctului Zero” (ZPE), numită şi „Energia liberă” (17) (19). Această energie ia toate formele posibile, intermediare între cele două extreme, una dintre ele fiind materia (numit Efectul H. Casmir 1945). In realitate, această energie a fost descoperită la sfârşitul sec. XIX de către românul N.Tesla (12), iar la moartea sa toate lucrările sale au fost ocultate de lumea ştiinţifică, dat fiind faptul că acestea infirmau concepţia materialistdialectică a lumii, concepţie care se urmărea a fi implementată în mentalitatea umană. Au fost scoase la lumină abia în ultimele decenii, pentru a încerca utilizarea lor în scopuri militare, pentru dominarea psihicului uman. Conform principiului fizicei cuantice,

59

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

această energie influenţează toate structurile existente în univers, inclusiv fiinţa umană la toate nivelele (fizic, psihic , spiritual). (Anexa I). Această energie este PESTE TOT ÎN UNIVERS, INEPUIZABILĂ. poate fi accesată DIRECT de orice fiinţă umană. Ea permite fiinţei umane dobândirea de stări ASPAŢIALE ŞI ATEMPORALE. Fiinţa umană dobândind asemenea posibilităţi, scăpând de sub controlul oricărei autorităţi, cunoaşterea şi practicarea ei a fost şi este strict restricţionată, iar autorităţile au demonizat-o. După modul în care această energie acţionează în Univers, vedicii au intuit, conform propriului model mental, că undeva, în Cosmos, există o INTELIGENŢĂ SUPREMĂ DIRIGUITOARE. Dată fiind existenţa unei legi UNICE de organizare a Universului, această entitate nu poate fi decât UNICĂ. Vedicii au ajuns la concluzia că această fiinţă este esenţa unică a „energiei libere” pentru a funcţiona numai ARMONIC (Legea Dharma).(11-/dharma). Modelând şi făcând să funcţioneze după aceeaşi lege comună la toate fiinţele, această constatare i-a condus la admiterea existenţei, undeva în afara fiinţei umane, în Cosmos, a unui model comun pentru toate fiinţele umane. L-au numit Virata („Omul Cosmic”). Carl Jung, în teoriile sale, l-a numit Model Arhetipal, fiinţa umană fiind constituită ca o emanaţie a acestuia, ca o Imagine Arhetipală a sa (5). Această constatare a vedicilor i-a condus la emiterea concepţiei HOLISTICE a Universului, concepţie atribuită de către grecii antici personajului mitico-religios Hermes Trimegistus Hiperboreanul (Apollo) (4). Conform concepţiei vedice, Virata este reflectată în fiecare fiinţă umană, în corpul subtil (bioenergetic), în Chakras (Centrele bioenergetice) şi Nadis (Magistralele bioenergetice). (3pag. 35-480). Studiile recente au demonstrat că structura subtilă este reflectată până la nivelul celulei în structura receptorului proteic membranar (1– pag16, fig.24), precum şi în structura ADN-ului acesteia. Vedicii au constatat că Prāna, Energia Cosmică, influenţează caracteristicele psihocomportamentale, fiziologice şi somatice ale fiinţei umane, modificări care se realizeau prin practicile rituale cultice. Acest fapt denotă că vedicii foloseau ceea ce lumea ştiinţifică numeşte acum,

DACIA magazin Energia Punctului Zero. Vedicii au intuit existenţa ÎN fiinţele vii, în particular ÎN fiinţa umană, a unor elemente care fac legătura între acea Fiinţă superioară, prin intermediul energiei ei, şi om. Pentru a putea reprezenta la nivelul mentalului aceste procese, vedicii au atribuit acestor factori care intervin în relaţia între om şi această fiinţă, denumiri alcătuite anume, personalizându-le. Astfel, existenţa lor a fost consemnată prin denumiri de zei, iar energiile exercitate de către aceştia, cu denumiri de zeiţe. Diversele stări şi existenţe, indescriptibile prin noţiuni, au fost definite prin elemente de comparaţie, iar cele superlative prin formulări apofactice. Vedicii au intuit existenţa unei particule primordiale unitare, Brahmā-Bija, ca element de transmitere a Energiei Pranice, ca bază a constituirii Universului şi realizării, prin comasarea acestora, a stărilor de agregare (solide, lichide, gazoase etc.). Ei au constatat că ea acţionează instantaneu şi la orice distanţă, de la nivel macro la nivel micro şi invers, iar orice acţiune are impact globalizant în tot Universul, oricât de minoră a fost amploarea acţiunii (efectul Holistic) (2) (9). Ultimele cercetări ale lumii ştiinţifice, confirmând intuiţia vedicilor, au stabilit că Energia Punctului Zero, echivalentă Pranei, acţionează prin intermediul unor ipotetice particule pe care le-au numit „fotoni virtuali”,(echivalenţii Brahmā-Bija), particule neidentificabile cu mijloacele lumii materiale. Energia se transmite sub forma unor unde transversale scalare, unde considerate a fi „atemporale şi aspaţiale”, în sensul că ele acţionează instantaneu (în nanosecunde) şi la orice distanţă. (17) (20) (19). În urma rezultatelor obţinute din experimente, vedicii au descoperit o serie de principii legate de relaţia omului cu Universul. Astfel : 1-Principiul acţiunii şi reacţiunii (cintayitavya, cintAvidheya) (11). Vedicii îl explică prin tendinţa „naturală” în Univers de a se restabili echilibrul între diverse stări aflate în dezechilibru. 2-Principiul echilibrului în Univers (sAmAnya) (11). Vedicii considerau că starea de echilibrul este o stare normală în Univers. Starea omului, ca parte a Universului, trebuie să fie

60

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

echilibrată comportamental (trisAmya) (11), condiţie esenţială pentru a putea intra în „rezonanţă” cu Energia Pranică şi a putea beneficia de ea. 3-Principiul repetabilităţii (AnAdayat) (11) (repetarea continuă a mantrelor, în scopul şi cu efectul amplificării în trepte a energiei, prin producerea de unde armonice). 4-Principiul comuniunii (sayajya). aplicat în scopul amplificării (Avepa-vistAra) (11) efectului energiei cosmice asupra participanţilor. Suma efectelor emisiilor în comuniune a participanţilor este mai mare decât suma emisilor emise de către fiecare participant luat în parte. 5-Principiul rezonanţei (Adayat) (11) [atragerea reciprocă între două surse (Pratyasita) (11) de vibraţii (kampanas) (11) de acelaşi fel]. 6-Principiul reacţiei inverse („bumerangului”, backward reaction) (pazcagA-kriya) (11). Se referă la folosirea Energiei pranice în scopuri contrare celor date de către legea constituirii armonice a Universului, Dharma ; de ex. în scopuri malefice. Atunci acţiunea Pranei se îndreaptă invers, împotriva iniţiatorului, într-o formă „de 3 ori mai puternică” şi distructivă. Pe baza experienţelor avute, vedicii au descoperit Principiul Iertării, principiu care, în cazurile apariţiei de stări conflictuale, aplicat, blochează iniţiativele întreprinderii de acţiuni malefice. 7-Principiul acumulării (desraparti) ( 11) genetice (AnuvaMzika-i) (11) a calităţilor/deficienţelor psiho-comportamentale ale unei persoane. Acest principiu a condus la organizarea societăţii vedice pe caste, în scopul conservării şi îmbunătăţirii calităţilor fiinţei umane şi formării unei pături elitiste, specializate pe domenii de activitate, în scopul ridicării standardului de viaţă a societăţii. Acest act a fost considerat de către societatea actuală discriminator, antiegalitarist, nedemocratic, deşi principiul elitist şi-a dovedit viabilitatea şi eficienţa în domeniul selecţiei naturale în toate celelalte regnuri. 8. Principiul bipolarităţii (parasparas-

DACIA magazin thita) (11). Vedicii au descoperit că corpul fiinţei umane prezintă, în ceea ce priveşte partea corpului subtil, două părţi (Pingala-Nadi, pe partea dreaptă şi Ida-Nadi pe partea stângă), ele lucrând în sens opus, influenţând modul comportamental al persoanei, făcându-o să oscileze între raţional şi emoţional. Pentru fiinţa umană starea optimă este cea de echilibru, propice obţinerii eficienţei maxime a Energiei Pranice şi a dobândirii de calităţi şi stări spirituale. Această structură lucrează ca un dipol. Lumea ştiinţifică a descoperit că orice dipol în Univers creează un „cordon energetic” între dipol şi un aşa numit „vacuum”, „vid”, vid care în realitate este un plin energetic, cu trimitere la recenta descoperire a Energiei Punctului Zero, energie care umple tot Universul. Orice dipol din Univers, cu sarcinile sale pozitive şi negative ( mergând de la atom, baterie, magnet permanent, până la două corpuri planetare), toate acesta emit unde scalare (unde cu propagare transversală), unde care umplu tot spaţiul cosmic, realizând plenul de energie a punctului zero ( 19). Astfel, vedicii, sesizând calităţile (de dipol ale) corpului subtil, au abordat DIRECT potenţialul Energiei Punctului Zero, existente în tot Cosmosul. 9. Conceptul de „Vid” În viziunea vedică există conceptul de „Vid” (Bhavasagara), numit şi „Stomacul Viratei”. (19-1/7) El reprezintă o întrerupere a circuitului energetic, la nivelul corpului subtil uman în zona plexului, a canalului Suşumna Nadi, împiedicând, în procesul evoluţiei spirituale a unei fiinţe umane, transcenderea Energiei Cosmice (ipostaza Kundalini) (La nivel fizic, este o întrerupere a nervului parasimpatic, în zona plexului aortric). L-au numit „Vid”, considerat a fi un gol energetic, fapt în contradicţie cu conceptul că Energia Cosmică (Prāna) umple tot Universul. Este posibil, ca în anumite condiţii legate de deficienţele comportamentale ale unei persoane, să se producă un astfel de gol, ca un fel de „refuz” din partea Energiei Pranice (este o energie inteligentă), de a fi accesată. Conform concepţiei vedice, „reconectarea se produce când corpul subtil primeşte un impuls de la o sursă energetică exterioară, mai puternică şi de aceeaşi natură cu cea existentă

62

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

în corp” (de natură cosmică, pranică) (3-pag.1920). Cercetătorii din domeniul fizicii cuantice au confirmat opiniile vedicilor, privind modul de acţionare a particulelor, particule ca aparţinând Energiei Punctului Zero. In mod similar vedicilor, ei au constatat că aceste particule (le-au numit „fotoni virtuali”), practic neidentificabile, „apar din zona punctului zero, acţionează asupra lumii materiale şi apoi dispar în zona punctului zero, nerămânând în lumea materială” (19-1/7, 2/7). Unde se află această „zonă zero”, lumea ştiinţifică nu a precizat-o. Vedicii au considerat Energia Cosmică (Prāna) atemporală şi aspaţială, ceea ce presupune că ei s-ar fi referit la existenţa celorlalte 6 planuri existenţiale constituente ale Universului, dar nu sub aspect fizic, ci tot energetic (energetico-informaţional). In privinţa timpului, în concepţia vedică nu exista un trecut, un prezent şi un viitor, ci numai un prezent continuu, eternitatea. 9. Principiul evoluţiei spirituale a fiinţei umane prin ea însăşi, prin depăşirea propriei condiţii umane (dviguNibhavati) (spArhar Adhas) (11). In urma experimentărilor, vedicii au descoperit posibilitatea abordării şi a celorlalte planuri existenţiale. Notă. Transliterarea termenilor sanskriţi de mai sus, în forma dată de către dicţionarul on-line spokensanskrit.de dictionary (11), s-a făcut conform normelor FAQ, HK (ASCII). Sunetele cu pronunţie specială în limba sanskrită sunt marcate cu caractere latine majuscule. Aplicarea acestor principii vedice, descoperite de către vedici, se regăsesc în ritualurile cultice ale multor culte apărute ulterior (iertarea, comuniunea, repetabilitatea etc.) O atenţie deosebită a fost îndreptată de către vedici în special spre două organe interne ale fiinţei umane, creierul şi inima, organe în „spatele” cărora se află mentalul cu gândurile, cel legat de actele raţionale, respectiv inima cu stările emoţionale, care dau sentimentele. Sesizând ascendentul emoţionalului asupra raţionalului prin efectele lor asupra fiinţei umane, vedicii au atribuit inimii drept rezidenţă a Spiritului (Atman), în Chakra Anahatha–stânga, el monitorizând toate actele pe care le săvârşeşte omul. (3-pag. 43-44) Lumea ştiinţifică a descoperit şi confirmat existenţa acestui raport de putere între ener-

DACIA magazin gia dată de către inimă şi cea dată de către creier (50 la1), astfel încât ea a completat criteriul de apreciere a capacităţilor unei fiinţe umane IQ (14) şi cu indicele EQ (15), un nou indice, ca desemnând „nivelul de competenţă socială”. Aprecierea însă s-a limitat numai la nivelul activităţii sociale obişnuite. Vedicii au constatat că gândurile „ pozitive” (gândurile optimiste), îndreptate către o persoană, au un efect benefic asupra stărilor psihice şi fizice ale acesteia. Exprimarea de sentimente „pozitive”(iubire, compasiune, credinţă, convingere, dorinţă) către aceasta are un efect mult mai mare (de 50 ori mai mare decât cel al gândurilor) (17). Credinţa (Sraddha) poate influenţa major starea de sănătate a unei persoane, fie ea emanată de propria persoană, fie de către o alta persoană din afară ei (17). Vedicii au constatat că starea de sănătate a unei persoane este legată de calităţile psiho-comportamentale ale acesteia. Această constatare i-a condus la stabilirea unor norme comportamentale de armonizare a fiinţei umane cu Legea Armoniei Cosmice, Dharma (8-193, 229, 232-233) (11-/dharma) Constatând impactul gândurilor şi stărilor emoţionale asupra stării psihice şi fizice a unei persoane, vedicii au descoperit introspecţia, acţiunea de analiză şi actul de conştientizare al propriilor gânduri şi sentimente. Decelând aceste gânduri şi sentimente, în ceea ce priveşte efectele acţiunilor lor asupra sa, ca şi provenienţa lor, ei au descoperit existenţa în propriul mental a unor gânduri şi sentimente străine, „venite din afară”, ca intruziuni (bhuts), multe exercitând acţiuni malefice asupra sa, de parazitare şi de exploatare energetică (6). Vedicii au atribuit prezenţa acestora venirii lor din Univers, din planul existenţial numit Maha Ahamkara. (Carl Jung l-a numit Inconştienul Colectiv) (5). Drept consecinţă, vedicii au adoptat o serie de proceduri de „expulzare” a lor, proceduri pe care le-au introdus în practicile lor rituale. Există o multitudine şi de alte proceduri bazate pe principiile şi conceptele pe care vedicii le-au introdus în practicile rituale, ele având drept scop abordarea şi a celorlalte planuri existenţiale. Procedurile sunt, de asemenea, explicabile pe baza noii descoperiri de către lumea ştiinţifică a existenţei energiei numită Energia Punctului Zero, a cărei prezentare depăşeşte cadrul temei

62

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

propuse de prezenta lucrare. În Anexele I şi II se prezintă, comparativ şi într-o formă ştiinţifică mai detaliată, o serie de precizări care conturează şi mai bine corespondenţele între nivelul civilizaţiei vedice şi cel al ultimelor descoperiri ale lumii ştiinţifice. Concluzii 1. Civilizaţia aryană vedică a cunoscut şi conştientizat existenţa unei energii cosmice pe care a numit-o Prāna, energie existentă în tot Universul, inteligentă, inepuizabilă, care acţionează în afara timpului şi spaţiului (instantaneu şi îndiferent de distanţă). Lumea ştiinţifică a redescoperit existenţa aceastei energii pe care au numit-o Energia Punctului Zero, energie neidentificabilă prin mijloacele lumii materiale ca formă practică de acţionare şi nelocalizabilă în lumea materială. 2. Vedicii au descoperit, pe baza principiului constituirii holistice a Universului, că această energie acţionează între Macrocosmos şi Microcosmos (ex. în fiinţa umană), într-o influenţă reciprocă. 3. Vedicii au descoperit că această energie este abordabilă şi folosită DIRECT de către fiinţa umană, fără folosirea unor mijloace materiale. Lumea ştiinţifică a descoperit existenţa acestei energii ca o componentă a oricărei unde electro-magnetice, nedectectabilă, dar sesizabilă prin efectele ei. Cunoscută ca existentă încă de la sfârşitul sec. XIX (datorită românului N.Tesla), însă lezând interese economice, descoperirea şi mai ales accesibilitatea şi posibilitatea folosirii ei de către om, utilizarea ei au fost restricţionate de către autorităţile statale. S-a căutat a fi folosită în psihotronică, în scopuri malefice. Deoarece este o energie cu inteligenţă proprie şi a fost utilizată fără a se ţine seamă de calitatea ei de a lua decizii proprii, în raport cu Legea Dharma, aceste iniţiative s-au soldat cu reacţii punitive ale acesteia îndreptate împotriva iniţiatorilor. 4. Vedicii au folosit Energia Cosmică (Prāna) în condiţile respectării Legii Dharmei, Legea Armoniei şi Moralei, la sprijinirea evoluţiei spirituale a fiinţei umane. Cunoştinţele vedice s-au transmis de-a lungul timpului istoric, în cultul hindus, ele lăsându-şi ampreta în tradiţile populare ale popoarelor care au aparţinut vechiului

imperiu aryan. In concluzie, civilizaţia aryană vedică a descoperit cu milenii în urmă existenţa Energiei Cosmice, energie care a fost redescoperită, ca existentă, în ultimile decenii, de către lumea ştiinţifică. Notă: Textul integral are 19 pagini, 2 anexe şi are la bază 20 surse documentare. Textul integral se află la Biblioteca Centrală a M.Ap. N. - va urma Bibliografie 1.*** Om-Medicină-Univers –supl. Rev.Yoga Spontană, Buc., 2001 –pag16, fig.24). 2*** Omul, parte a hologramei universale-Rev.Yoga Spontană Nr.7-8, Buc., 2000 3. Costian Dan, Adevărul despre Yoga, Ed.Cristophor Style, Buc.,1993 4. Hermes Mercurius Trimegistus, Corpus Hermaticum, Ed.Herald, Buc.,2006 5. Jung Carl, Opere complete–Vol.I., „Arhetipuri şi Inconştientul Colectiv”, Ed.Trei, 2004 6. Kapiţa Gr.,Acad. Dr., Vampirii energetici, Ed.Rovimed Publishers, Buc., 2001 7. Okada Amina & Therry Zephir, India Clasică, Ed. Decouvertes & Univers, Buc., 2008 8. Prinja Nawal K., Dharma hindusă (trad. George Anca), Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2002 9. Talbot Michael, Universul Holografic, Ed.Cartea Daath-Publishing House, Buc., 2004 10. dailyreadings.com/prana.htm 11. spokensanskrit.de/ dictionary (on-line) 12. http://en.wikipedia/wiki/nicolae-tesla 13. http://en.wikipedia/wiki/emotional_quodient 14. http://en.wikipedia/wiki/intelligence_qouodient 15.http://en.wikipedia/wiki/prana 16. http://hitxp.wordpress.com/2007/08/16/birthdaydate-of-rama/ „Birth Date Of Rama”- Art Of Cerebrating Life Gy Gurudev-2005-2008. 17. http://usmg3.mail.yahoo.com/neo/lanch? rand= 2keba6478tca 18.http://www.bvashram.org/articoles/105/1/Mahabharata/The-Great-War-and- World-A History 19. http://www.energia libera.net/Ce-este –vidul/energia –vidului.html 20. http://www.urban iulian.ro/2009/10/17/Cele–maimari-mistere-ale-stiintei

63

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI, PORTRETE

Reportaj

CĂLĂTORIE ÎN VALEA REGILOR TRACI Aurora Peţan

I COMORILE REGILOR TRACI De la Giurgiu la Russe e o aruncătură de băţ. Un pod ce separă două ţări, peste o Dunăregraniţă, care în trecut lega şi nu despărţea, ca acum, malurile. Şi care era o adevărată coloană vertebrală a Europei. Sunt pentru prima oară în Bulgaria. Pentru mine e o ţară străină, cu o limbă străină. Şi totuşi, acum două mii de ani, de o parte şi de alta a apei, trăia acelaşi neam şi se vorbea aceeaşi limbă. Aşa cum de o parte şi de alta a Mureşului sau pe un mal şi altul al Oltului trăieşte acelaşi popor. Oamenii se strigau de pe un mal pe celălalt al Dunării în acelaşi grai. Flăcăii mergeau la peţit cu bărcile, iar pescarii de pe ambele ţărmuri se întâlneau în mijlocul apei la poveşti despre ştime şi balauri cu şapte capete. Dar ce s-a întâmplat? Unde a dispărut bucata aceasta de istorie comună? I Din vremurile îndepărtate ale neoliticului, Dunărea a fost o singură casă pentru cei de pe am-

bele sale maluri: aceeaşi cultură, aceleaşi manifestări artistice, aceleaşi tradiţii şi stil de viaţă. Au intrat apoi în istorie daco-geţii, numiţi aşa la nordul Danubiului şi numiţi „moesi” la sud. În câmpia su-

64

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

dică marelui fluviu, pe fâşia ce se întinde de la ţărmul Dunării, până la şirul de munţi Stara Planina, numiţi odinioară Haemus (Balcani), ce străbat Bulgaria de la vest la est, locuiau aceşti moesi sau mysi, de la numele cărora teritoriul acesta se va numi Moesia. Aceasta este ţara dacilor de la sud de Dunăre, o ţară orientată spre fluviu şi continent, spre spaţii închise, pământuri roditoare şi climă temperată. În sud, dincolo de munţii Balcani, se aflau însă tracii, înrudiţi cu dacii, dar puternic in-

DACIA magazin

fluenţaţi de lumea grecilor: o lume orientată către mare, către spaţii deschise şi climă caldă, mediteraneană. Bulgarii vorbesc doar despre acei traci. Pe ei îi consideră strămoşii lor şi se mândresc cu moştenirea lor tracică. Cel mai numeros neam după inzi, cum spune Herodot despre traci, au lăsat în urma lor construcţii şi tezaure fabuloase, pe care bulgarii au ştiut să le scoată la lumină, să le conserve şi să le arate întregii lumi. Ceea ce noi, românii, nu am ştiut să facem cu dacii noştri.

65

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

Neam războinic şi mândru, tracii au avut perioade de mare glorie. Homer însuşi îi aminteşte ca fiind aliaţi ai troienilor, în războiul împotriva grecilor. De fapt, înşişi troienii se pare că erau de neam tracic. Negurile istoriei sunt cu atât mai dense, cu cât ne îndepărtăm mai mult în timp, iar peisajul de

DACIA magazin

azi al câmpiilor bulgare nu mai evocă cu nimic vremurile de altădată. Tracii, care trăiau divizaţi în multe triburi, au reuşit în secolul al VI-lea înaintea erei noastre să se adune sub coroana regelui Teres, formând un mare regat, cel al odrişilor. Apogeul acestuia a fost atins în timpul dinastiei Cotizonilor

66

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

şi a regelui Sitalces, în secolul al IV-lea înaintea erei noastre. Dar romanii şi-au întins stăpânirea şi peste Tracia, transformand-o în provincie, în secolul I î.e.n. Cercetătorii consideră că la venirea slavilor, care s-a petrecut în secolul al VI-lea după era noastră, tracii îşi pierduseră deja identitatea şi fuseseră

DACIA magazin

romanizaţi sau grecizaţi. Aşa încât slavii s-ar fi aşezat probabil pe un substrat romanic. Totuşi, ceva nu e clar în această poveste: există asemănări mari de structură între bulgară şi română, care nu au nimic a face cu latina şi, ca urmare, sunt socotite de unii lingvişti „coincidenţe”.

67

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

Mai mult, trebuie făcută o distincţie între dacomoesiana vorbită între Dunăre şi Balcani şi traca vorbită dincolo de Balcani. Cât despre romanizarea moeso-dacilor sau a tracilor, în absenţa probelor, e greu de susţinut acest proces. E uşor de spus: tracii au fost romanizaţi, dar apoi au venit slavii care i-au

DACIA magazin

asimilat şi nu au mai rămas urme ale romanizării. Dar nu e argumentabil ştiinţific. În schimb, nu s-au şters cu totul urmele substratului dacic al limbii bulgare. Iar bulgarii nu se străduiesc să studieze acest aspect.

Frescele din mormântul trac de la Kazanlâk – Bulgaria surprind aspecte din viaţa locuitorilor acelor vremuri. Imaginile impresionează prin precizia detaliilor şi acurateţea desenului. - va urma -

68

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

DACIA magazin

IMPLICAREA SCRIITORULUI DANIEL ROXIN PENTRU RECUPERAREA IDENTITĂŢII NAŢIONALE REALE Conf. univ. dr. G.D.Iscru

Cartea d-lui dr. Napoleon Săvescu Noi nu suntem urmaşii Romei (prima ediţie în 1999) şi organizarea, începând din anul 2000 a Congreselor anuale de Dacologie, au constituit primul „şoc” important pentru „ştiinţificii” în domeniu, care îşi clădiseră opera pe teza falsă şi absurdă a „romanizării Daciei”. Şi, de atunci, s-au menţinut domniile lor, într-un dezinteres până la ostilitate faţă de Mişcarea dacologică, în consens cu factorul politic şi cu multiple ajutoare pe canalele media, încurajate şi sponsorizate substanţial, precum şi pe linia Ministerului de resort. A fost un veritabil război istoriografic între două tabere inegale, căci Mişcarea dacologică nu a beneficiat decât de iniţiative private, dar şi de generozitatea unor „pui de daci”, ataşaţi de memoria strămoşilor reali. Congresele de dacologie au însemnat sute de comunicări în domeniu de mare valoare

profesională, ştiinţifică, dar cu sporadice apariţii pe canalele media, depinzând de lipsa de bani şi de ospitalitatea gazetelor, iar revista noastră „Dacia Magazin”, fondată de acelaşi doctor Săvescu, preşedintele Societăţii „Dacia Revival”, a avut şi are un tiraj redus, din aceleaşi motive financiare. Accentul a fost pus şi este pus în continuare pe latura ştiinţifică, ca o pledoarie profesională pentru recuperarea identităţii naţionale reale. Au început să apară cărţi şi chiar o sinteză în domeniu – despre strămoşii reali – cu o variantă pentru copii, dar şi pentru educatorii lor. Din aceeaşi iniţiativă (dr. Săvescu) şi cu generozitatea câte unui „pui de dac” din plan local, au fost „plantate”, în locuri bine stabilite, monumente semnificative şi a fost omagiat primul mare erou- martir al naţiunii, regele Decebal, la 1900 de ani de la urcarea lui la Cerul Divinităţii Supreme. Atunci, în 2006, oficialii n-au vrut să ştie de jertfa marelui rege, ci au... omagiat intrarea unei mici părţi a Daciei Mari în „lumea romană”, adică sub jugul Romei imperiale – primul mare cotropitor şi jefuitor al naţiunii strămoşilor noştri reali –, numită chiar de contemporanii ei „rădăcina tuturor relelor”. A fost preferinţa oficialilor noştri! Iar ca „omagiul” să fie complet, în final au echipat o „trupă” de... maghiari, în legionari romani, şi au pus-o să defileze, victorioasă, pe... Calea Victoriei, cea trasată în capitală, cândva, în memoria recuperării Independenţei naţionale în 1877-1878.

69

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

Mai nou, din iniţiative „de sus”, pasajul pietonal de la kilometrul zero din capitală a fost „botezat” „pasajul latin”, ornat şi cu o inscripţie în care un „romanizator” le spune bucureştenilor şi nu numai cum „au dispărut dacii din istorie”, rămânând în locul lor un tânăr popor ... roman. Iar pe treptele muzeului de istorie naţională a fost plantat un indecent grup statuar, cu împăratul Traian, întreg şi la „nudul gol”, ducând în braţe lupoaica, căreia îi lipsesc gemenii din dotare, de se opreşte lumea şi priveşte ca la „panoramă”. Şi, probabil, alte asemenea „iniţiative” sunt în curs. În acest context al ofensivei „ştiinţifice” „de sus”, cu concurs politic larg, „intrarea în scenă” a unui tânăr scriitor talentat – în timp ce mulţi alţii, la fel, rămân ... „neutri”, atenţi la ziua de azi şi de mâine –, Daniel Roxin, cu ale sale „Adevăruri tulburătoare despre daci”, inteligent mediatizate, se constituie, putem spune, în al doilea „şoc” important pentru comilitonii tezei false şi absurde a „romanizării Daciei”. Tânăr, curajos, optimist, ataşat cauzei majore de recuperare a identităţii naţionale reale, Roxin, cu un surprinzător cult al izvorului istoric, deopotrivă al adevărului istoric şi în această cauză de interes naţional, se străduieşte ca orice „ieşire” mediatică să fie „blindată” din punct de vedere ştiinţific. Reacţia „de public” este puternic favorabilă. Numele său şi al filmelor difuzate, postul de „Televiziune liberă” – „Naşul TV” –, pe care sunt difuzate, blogul personal sunt efectiv asaltate. Şi nu numai de curioşi, ci şi de cei care demult aşteptau, spus deschis, pe media, adevărul istoric, dar şi mulţi „pui de daci”, treziţi la realitate, „ca viteazul din poveste”, dorind să facă şi ei „ceva” pentru biruinţa cauzei. Simţind şi observând toate acestea şi căutând noi forme şi căi de exprimare a adevărului pentru marele public doritor de adevăr, convins că spiritul dacic renaşte, Roxin a publicat şi o carte, excelent editată, purtând chiar acest titlu, într-un stil curat şi accesibil unor cercuri largi, dar cu limbaj şi suport

DACIA magazin ştiinţific evident, carte cumpărată, dorită, căutată de tot mai mulţi, tineri şi vârstnici. Mai nou, Roxin a „descoperit” un autor, scriitorul Paul Buică, posesor al unor adevăruri şi mai tulburătoare, ţinând direct de ştiinţa şi înţelepciunea strămoşilor noştri reali, autor încadrat el însuşi într-un grup entuziast, care urmează a pune în operă un proiect de sat dacic, construit după acea ştiinţă şi înţelepciune a strămoşilor traco-geto-daci. Din discuţiile purtate la „Naşul TV” cu Paul Buică s-au degajat până în prezent cunoştinţe ştiinţifice ale acestora, pe care ştiinţa contemporană le redescoperă acum cu mare surprindere, cunoştinţe puse şi în cărţi editate recent de acest autor şi de colegii săi din grupul entuziaştilor. După revelaţiile semiotice ale profesorului Virgil Vasilescu, dezvăluirile d-lui Paul Buică, însoţite de completările substanţiale ale d-lui Roxin, bine servite de regia postului „Naşul TV”, arată cât de la suprafaţă s-au menţinut cunoştinţele noastre despre strămoşii noştri reali. Dezvăluirile sunt nu doar tulburătoare, ci şi surprinzătoare. În paralel, în revista noastră „Dacia Magazin” se publică studii asupra izvoarelor ariene – arienii, strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi, avându-şi patria în Spaţiul Daciei Mari –, vedele, duse în străvechime, prin „roiurile” lor umane, în India, studii din care rezultă, la fel, ştiinţa şi înţelepciunea acelor strămoşi ancestrali. Iar un coleg de la Tulcea, Gheorghe Şeitan, cu o „cheie” descoperită de dânsul, caută această ştiinţă şi înţelepciune în baladele noastre „bătrâne”. A dat deja un „eşantion” şi urmează să-i apară o carte la începutul anului 2013. Daniel Roxin se înscrie, deci, în acest context favorabil pentru Mişcarea Dacologică, context care, sperăm, va convinge pe adevăraţii oameni de ştiinţă în acest domeniu de interes major – identitatea naţională reală! – să regândească serios şi responsabil asupra tezei false şi absurde a „romanizării Daciei” şi să spargă „cercul vicios” al „ştiinţificilor” de ieri şi de azi.

70

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

Câteva reflecţii asupra moştenirii geto-dacice a identităţii româneşti Interviu cu scriitorul Daniel Roxin 1. Spiritualitatea dacică este cu siguranţă unul din marile mistere ale lumii, ce n-a fost suficient de bine descifrat nici în zilele noastre. Ea reprezintă esenţa ancestrală a poporului român, esenţă care, într-un fel sau altul, a fost trecută cu vederea de-a lungul istoriei şi poate, de asemenea, şi miezul său ideatic a fost distorsionat. Astfel, identitatea românească din prezent încă nu-şi cunoaşte rădăcinile, care i-au permis să se dezvolte şi să evolueze. Cum vă explicaţi această dificultate din sânul poporului nostru în ceea ce priveşte înţelegerea spiritualităţii şi chiar a moştenirii dacice? D. R.: Dificultatea despre care vorbiţi este născută din lipsa vremelnică a unor repere vizibile ale acestei extraordinare moşteniri. Cei mai mulţi dintre români nu ştiu foarte multe despre spiritualitatea şi istoria străveche a acestor meleaguri pentru că manualele de istorie ignoră într-o mare măsură aceste aspecte. Mai mult decât atât, de 150 de ani, atenţia românilor este îndreptată, în mod artificial, către nişte origini care nu ne aparţin, către o „etnogeneză”, care nu a avut loc. Falsul istoric al „romanizării” a reuşit să mascheze o vreme realitatea. Astăzi, însă, noile dovezi istorice demolează teza „romanizării” ca etnogeneză a poporului român şi aduce lumină asupra civilizaţiei, spiritualităţii strămoşilor noştri reali, asupra adevăratelor noastre rădăcini, cele traco-geto-dacice. 2. Deseori, s-a specificat faptul că religia dacilor, zamolxianismul, a fost una mai atipică, raportând-o la epoca în care ea se manifesta, prin simplul fapt că ea se baza pe credinţa într-un singur zeu. Este aceasta una din deosebirile esenţiale faţă de celelalte spiritualităţi ale epocii

şi consideraţi că ea a fost, într-un fel, premergătoare creştinismului, care a făcut obiectul identităţii româneşti, de vreme ce creştinismul însuşi este o religie monoteistă? D. R.: Fără îndoială că zamolxianismul a fost o religie atipică, raportând-o la religiile vremii. Cu toate că se vorbeşte despre faptul că Zamolxe ar fi fost un ucenic al lui Pitagora sau că Deceneu ar fi colindat prin Egipt, învăţând acolo „unele semne de proorocire, mulţumită cărora spunea că poate tălmăci voinţa zeilor”, după cum consemnează Strabon în „Geografia”, din izvoarele istorice rezultă că geto-dacii sunt moştenitorii unor

71

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

tradiţii spirituale mult, mult mai vechi. Modul în care este realizat ansamblul de la Sarmizegetusa Regia, precizia cu care sunt construite elementele care îl compun, felul în care acestea marchează anumite direcţii astronomice, ne vorbesc despre o cunoaştere uimitoare pe care avem datoria să o cercetăm şi să o facem cunoscută tuturor. În ceea ce priveşte legătura zamolxianismului cu creştinismul, lucrurile sunt, de asemenea, cât se poate de limpezi – trecerea, nu fără asperităţi, la religia creştină ne vorbeşte despre o succesiune relativ paşnică între valorile zamolxianismului şi cele ale creştinismului. Practic, aşa cum remarca şi Mircea Eliade, zamolxianismul i-a pregătit pe strămoşii noştri pentru trecerea la creştinism. 3. Muntele sfânt al dacilor este o tematică ce stârneşte o curiozitate deosebită, ca urmare a faptului că nici până în ziua de astăzi nu s-a putut stabili unde era localizat. Sunt diferite ipoteze, teorii şi presupuneri, aducându-se în discuţie munţii Bucegi sau Ceahlăul şi nu numai, însă nu s-a ajuns la nicio concluzie. De ce această imposibilitate de a descoperi locaţia exactă a muntelui sfânt al dacilor? De asemenea, ce a reprezentat aşa-numitul Kogayonon pentru evoluţia identitară românească sub aspectul spiritualităţii sale? D. R.: O a treia localizare a Kogaionului este chiar zona complexului de la Sarmizegetusa Regia şi Muntele Godeanu. Argumente sunt pentru a susţine fiecare posibilitate. Este destul de probabil ca dacii să fi avut mai mulţi munţi sfinţi. Că unul dintre aceştia era considerat cel mai important centru spiritual este o deducţie logică... La această concluzie a ajuns unul din Congresele de Dacologie, dedicat „Kogaionului”. Pentru un popor, care se credea nemuritor, un astfel de loc sacru avea, fără nicio îndoială, o importanţă extrem de mare, fiind în centrul vieţii lor spirituale şi, prin prezenţa sacerdoţilor, o sursă de inspiraţie pentru viaţa pământească. Simplul fapt că s-a trecut la religia creştină, ca o continuitate firească a vechilor credinţe, ne vorbeşte despre faptul că credinţa în nemurirea sufletului s-a păs-

DACIA magazin trat, îmbrăcând o nouă formă de expresie religioasă. De altfel, consemnarea cronicarului bizantin Laonic Chalcocondil, care ne vorbeşte, la anul 1396, despre români, numindu-i „daci” şi subliniind că sunt un „neam viteaz”, este o confirmare atât a continuităţii getodacilor, cât şi o confirmare a faptului că acea „vână” eroică născută din credinţa în nemurire a continuat să se manifeste. 4. De-a lungul existenţei sale, cultura română s-a caracterizat şi prin prezenţa diferitelor elemente de spiritualitate dacică, pe care putem să le regăsim chiar în operele unor nume reprezentative pentru literatura română, cum ar fi Lucian Blaga. V-aş ruga, dacă, desigur, sunteţi de acord, să vorbiţi în linii mari despre aceasta prezenţă a elementelor de gândire şi cultură dacică în literatura română, un subiect, de altfel, căruia nu i se acordă o atenţie prea mare. D. R.: Există un fir roşu strălucitor ce porneşte din Antichitate şi ajunge până în zilele noastre, un fir roşu care ne vorbeşte despre continuitate, despre păstrarea tradiţiilor vechilor daci. Faptul că tinerii României nu ştiu că Mihai Viteazul era considerat un „restitutor al Daciei” şi că era numit de duşmani „Malus Dacus”, adică Dacul cel Rău, că Horia era numit de austrieci „Horia Rex Daciae” (Horia – Regele Daciei) sau că Mihai Eminescu a fost unul dintre pionierii mişcării dacologice este rezultatul unor interese mai mari decât ne-am putea imagina, interese în virtutea cărora a fost creat şi întreţinut falsul romanizării. O parte dintre intelectualii secolului al XIX-lea luptau pentru recuperarea adevăratelor rădăcini, pentru o Dacie Mare. Din nefericire, corifeii Şcolii Ardelene, intelectuali greco-catolici instruiţi de Vatican în şcoli iezuite, au reuşit să impună teza falsă a „romanizării” exclusive a poporului român şi numele de România, în „onoarea” Romei Imperiale. De aici, o uriaşă catastrofă pentru identitatea reală a poporului român – deoarece este una să ai o istorie de 1.900 de ani şi alta să ai o istorie de multe mii de ani; este un anumit tip de onorabilitate să fim urmaşii „nemuritorilor” din Carpaţi şi cu totul

72

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

altceva să ni se spună că ne tragem din „doi bărbaţi cu braţe tari”!!! Lupta pentru distrugerea identităţii reale a poporului român nu s-a încheiat. Am, însă, convingerea că adevărul va triumfa! 5. Un alt subiect asupra căruia ar trebui să tratăm ar fi şi sistemul filosofic al geto-dacilor, dacă acesta din urmă a existat stricto sensu. Gândirea dacică este raportată în general la religiozitatea sa, mai cu seamă la zamolxianism, o doctrină care îmbracă oricum forma unei metafizici pure, dar în ce măsură se poate vorbi de o filosofie dacică, în adevăratul sens al cuvântului, bazat pe un sistem ideatic şi etic propriu? D. R.: Ca răspuns la această întrebare, cred că este suficient să îl citez pe istoricul Iordanes (secolul VI d.H.), care, în lucrarea „Getica”, ne spune următoarele,: „… (Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat etica (…), i-a

DACIA magazin instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii (…); i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…). Dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; (…) le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc. Ce mare plăcere ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, astrele care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită.” A consemnat Tudor Petcu

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct; l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de contact; l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate; l Articolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive; l Materialele mai lungi de 4-5 pagini vor fi fragmentate de autori, trimiţându-ni-le succesiv sau toate în acelaşi grupaj; l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul, data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii; l Materialele trimise prin mail vor avea la rubrica SUBIECT numele autorului şi titlul pe scurt; l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea, cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România. l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail: [email protected]; [email protected]

73

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

A apărut în librării cartea mea „SPIRITUL DACIC RENAŞTE” Această carte este o expresie a dorinţei mele de a aduce mai multă lumină asupra fascinantei lumi a traco-geto-dacilor, de a contribui cu ceva la recuperarea adevărului istoric şi a demnităţii naţionale. Într-o sută de pagini integral color, cu multe fotografii deosebite şi un design atrăgător, am căutat să aduc cele mai puternice argumente care dovedesc că suntem urmaşii unui neam demn şi inteligent, că getodacii nu au pierit şi că există un fir roşu al continuităţii, cu un capăt în Antichitate şi cu celălalt în sufletele multora dintre cei care locuiesc astăzi pe aceste meleaguri. De asemenea, am venit cu unele informaţii absolut inedite şi am propus unele soluţii care pot să ducă la o trezire a conştiinţei acestui popor. În opinia mea, cartea este un instrument convingător, care poate să le schimbe multora viziunea asupra istoriei noastre. De aceea, sper ca toţi cei care o vor aprecia să o dea mai departe celor apropiaţi. Să vă fie de folos! Daniel Roxin Cartea poate fi comandată şi pe internet, pe pagina editurii (www.vidia.ro).

Spiritul dacic renaşte - recenzie Lucrarea domnului Daniel Roxin, „Spiritul dacic renaşte”, apărută la Editura Vidia, Bucureşti - 2012, este acea lucrare care jalonează anumite epoci ale istoriei noastre tumultuoase, unde adevărul istoric a fost falsificat de cei ce au avut un interes în acest sens. Folosindu-se de cea de-a 19-a metodă de cercetare, şi anume metoda logică, pe care o îmbină armonios atât cu izvoarele ce nu au fost folosite în cercetarea istorică, dar şi rezultatele obţinute de diverşi

cercetători de regulă pregătiţi multidisciplinar, deci folosind metode de cercetare absolute, a ajuns pe bună dreptate să izbească cu forţă în cei ce încă mai susţin din interes sau de aiurea tema romanizării. Interesul pe care l-a manifestat regizorul de film dl. Daniel Roxin, pe care-l manifestă şi pe care cu certitudine îl va manifesta în continuare pentru scoaterea la lumină a întregii noastre istorii, cel puţin octomilenare, dă culturii române în

istoric Nicolae Nicolae, preşedinte DRIS GM general şi istoriei noastre în special, greutate ştiinţifică absolută. Mulţumesc în nume personal şi în numele Fundaţiei „Dacia Revival” International Society, d-lui Daniel Roxin atât pentru lucrarea sus-menţionată, cât şi pentru munca depusă în realizarea celor 15 filme prodacice, prezentate pe postul de televiziune Naşul TV. Recomand această carte tuturor acelora ce îşi iubesc neamul şi adevărata istorie.

74

DACIA magazin

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

1 DECEMBRIE Sărbătoarea tuturor românilor! Marea adunare populară de la Alba Iulia, 1.12.1918

PLANUL DACIEI MARI a traversat ca un fir roşu istoria noastră din vechime până în zilele noastre. La 1 Decembrie 1918 s-a împlinit visul de veacuri al românilor.

LA MULŢI ANI, ROMÂNI DE PRETUTINDENI!

Fundaţia DACIA REVIVAL, Filiala Geţia Minor - Tulcea, A N U N Ţ Ă:

Se primesc comenzi pentru livrarea celor două cărţi: NOI NU SUNTEM URMAŞII ROMEI, vol. I şi NOI, DACII, vol. II, autor dr. NAPOLEON SĂVESCU. Informaţii: dl. Nicolae Nicolae, telefon: 0729011003, 0752104184,

0372707308 Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea

e-mail: [email protected]

75

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

DACIA magazin

Colectivul de redac]ie al revistei DACIA MAGAZIN ureaz\ cititorilor, membrilor dacologi [i simpatizan]ilor succese în activitatea profesional\ [i dacologic\, s\n\tate [i bucurii al\turi de cei dragi!

Lumina Na[terii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, s\ v\ aduc\ lini[te, pace [i mul]umire!

CRÃCIUN FERICIT!

LA MULTI ANI 2013! 76

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

DACIA magazin

IV. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI A FILIALELOR

LA MULŢI ANI TUTUROR ROMÂNILOR-DACI! - întrunirea ”Dacia” din luna decembrie Întrunirile DACIA care au loc, lunar, cu membrii şi simpatizanţii Societăţii Internaţionale „Reînvierea Daciei” (Dacia Revival) în marea metropolă americană New York, sunt o sărbătoare aşteptată cu nerăbdare şi cu real interes. Trecutul nostru îndepărtat, croit cu măreţie de strămoşii noştri daci, trebuie cunoscut îndeaproape şi promovat cu dragoste şi loialitate. Ca oameni ce aparţinem, prin naştere şi formaţie, pământului dacic, este necesar să nu ne uităm originea dacică, origine care vine din vremuri albite de timp. Căci, după cum bine se ştie, „cine-şi uită trecutul se uită pe sine”. Ultima întrunire din acest an a societăţii - filiala New York - a avut loc în seara zilei de miercuri, 5 decembrie a.c., în sala de spectacole a elegantului restaurant românesc „Bucharest” din Sunnyside, Queens, NY, al cărui patron, domnul Vasile Bădăluţă, este de fiecare dată o gazdă primitoare. Preşedintele societăţii, doctorul Napoleon Săvescu, a salutat audienţa şi a prezentat, în sinteză, subiectele acestei întâlniri. Ca întotdeauna la întrunirile „Dacia”, de pe computerul preşedintelui, au prins viaţă, pe un ecran mare, imagini semnificative care au fost apoi comentate de către cei prezenţi. Subiectele lunii decembrie

77

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

au fost: - Scrisul la poporul nostru şi istoria scrisului; - Regatul Dacia; - O descoperire senzaţională sau un fals? (despre un uriaş schelet uman descoperit, se pare, la Roşia Montană); - Dacii, aşa cum apar prezentaţi în analele france din sec. IX; - De ce ţara noastră se numeşte România şi nu Dacia; - Şi pietrele vorbesc; - Cum se falsifică istoria noastră; - Urmele timpului în devenirea noastră biologică. Fiecare subiect a fost ilustrat prin imagini, prin filme documentare, prin opinii de mare bun simţ ale unor

istorici şi ale unor apreciaţi oameni de ştiinţă. Membrii societăţii şi-au exprimat părerea despre cele văzute. Domnul Florian Cârlan, preşedintele asociaţiei „Grigore Vieru”, un vehement luptător pentru reîntregirea teritoriilor româneşti de dincolo de Prut, din Basarabia şi Bucovina, personalitate demnă de întreaga noastră apreciere, a informat audienşa că la 1 Decembrie a.c., la Tiraspol, numeroşi elevi au intonat cu mândrie cânteculemblemă „Deşteaptă-te, române”! Atmosfera a fost electrizantă iar curentul unirii se amplifică pe zi ce trece. Inimile noastre de români bat alături de cei care doresc, indiferent unde s-ar

DACIA magazin afla ei acum, realizarea unirii teritoriale a tuturor românilor, unirea lor cu ŢaraMamă. Ideea de forţă care se desprinde din toate întrunirile „Dacia” din New York este că strămoşii noştri sunt dacii şi, de aceea, datoria noastră este aceea de a-i prezenta în adevărata lor lumină, aşa cum au fost şi aşa cum ne-au transmis, prin timp, înaltele lor valori morale. Nicio piedică nu este prea mare în efortul nostru constant de a combate şi de a elimina concepţiile total eronate ale descendenţei noastre romane, concepţii care, după cum bine se ştie, continuă să deformeze istoria naională şi sufletul tinerei generaţii. Îi informăm pe cititorii revistei „Dacia magazin” despre două evenimente importante care s-au desfăşurat în New York cu ocazia Zilei Naţionale a României. În ziua de 30 noiembrie a avut loc festivitatea dedicată Zilei Naţionale, organizată de Misiunea României la ONU şi care a fost coordonată de ambasadorul nostru la ONU, doamna Simona Miculescu. Al doilea eveniment s-a desfăşurat în seara de 2 decembrie când numeroşi membri şi simpatizanţi ai societăţii noastre au fost invitaţi şi au participat la recepţia de gală organizată de Consulatul General al României în New York. Recepţia a avut loc la restaurantul „Battery Gardens” din downtown Manhattan. Cu acest prilej, consulul nostru general în New York, domnul Marian Pârjol, a ţinut o alocuţiune în care a subliniat semnificaţia istorică a zilei de 1 Decembrie şi eforturile ţării noastre în direcţia modernizării şi progresului pe multiple planuri. În finalul întrunirii din luna decembrie a societăţii „Dacia Revival” din New York, domnul preşedinte Napoleon Săvescu a urat participanţilor un călduros „La mulţi ani” cu sănătate. Reporter, prof. Mariana Terra 6 decembrie 2012, New York

78

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

DACIA magazin

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătate DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY Dr. Napoleon Săvescu 21-26 Broadway, New York 11106 USA Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635 e-mail: [email protected] 2. Ilie Enciu, director DRIS str. Arbustului nr. 2B Bucureşti, sector 2 Telefon: 021 240 1218; 0745033960 3. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi, Prof. Aurel Manole Str. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi , Jud. Galaţi Tel. 0754022616 4. Clinica de Medicină Integrată, Dr. Corneliu Băbuţ Comuna Maşloc, Jud. Timiş 5. Ing. Eugen Ciobanu B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65 Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649 6. Asociaţia Culturală Craidava, Prof. Dr. Danciu Elena Tereza Str. Sergent Constantin Popescu Nr.15, Bl.42A, Sc.A, Et. 3, Ap.8 Craiova, Jud. Dolj Tel. 0765211880 7. Rodica Florea str. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5 Deva, jud. Hunedoara 8. Gheorghe Mihăilescu str. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12, cod. 900538 Constanţa, jud. Constanţa 9. Domniţa Raţiu str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5 Braşov, jud. Braşov 10. prof. Alexandru Stan, Asociatia «Dacia-Helvetia» Case postale 78, CH-1800 Vevey 1. Tel. 004021 944 93 36; E-mail: [email protected] Site: www.facebook.com/DaciaHelvetia

11. Eugenia Semenciuc Spania - Madrid Telefon: 00346 440 65 372 12. Societatea Culturală Română „Dacia” Plushckis Nicolae - preşedinte Republica Kazahstan 100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14 Telefon: 7212/42-14-85, 476848 Mobil: +77012189472, +77776931280 Telefon: +40743939727 E-mail: [email protected] 13. Uniunea Scriitorilor din Moldova Mihai Cimpoi - academician, preşedinte Calea Ieşilor, nr.6, Chişinău, Republica Moldova, MD-2069, tel./fax: +373 22 211818; +373 22 211677 Telefon: 00373 22 333 007 Mobil: 00373 69 14 78 00 E-mail: [email protected] 14. Comunitatea Românilor din Serbia (Zajednica Rumuna U Srbiji) Ion Cizmaş - preşedinte str. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300 Oraş: Vrsac, Serbia Telefon: +381 13 837 336 Mobil: +381 63 38 22 23 E-mail: [email protected] www.comunitatea-romanilor.org.yu 15. Ion Gâju - preşedinte Marisdava Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17 Târgu Mureş, jud. Mureş Tel: 0721 59 48 79 16. Vladimir Brilinsky preşedinte Filiala Transilvania, Str. Carpaţi nr. 12, Bl. F, Ap. 11 Deva, jud.. Hunedoara Telefon: 0254 223 853 e-mail: malus_dacus @yahoo.com 17. Filiala Getia Minor – Tulcea, Preşedinte Nicolae Nicolae Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea Tel. 0729011003, 0752104184, 0372707308 e-mail: [email protected]

79

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013

DACIA magazin

SUMAR I. EDITORIAL: Gheorghe Bucur: Eminescu şi asumarea statutului etnic de dac ........................................................1 II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE A. MIHAI EMINESCU 1. Ioan Câmpan: Magul călător (4) .....................................................................................................5 2. Tereza Danciu: Societatea românească în viziunea publicistică eminesciană (III) ........................ 7 3. G.D. Iscru: Cazul Caragiale .......................................................................................................... 11 4. Amita Bhose: Eminescu şi limba sanscrită .................................................................................. 12 5. Dan Ion Predoiu: Reconsiderări istorice. Eminescu istoric, preţuit de Nicolae Iorga ................ 16 B. STUDII DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE 1. Dr. Napoleon Săvescu: Noi, Dacii (IV). Despre o „uitată” cronică a poporului dac (1) .............. 20 2. Constantin Olariu-Arimin: Carpaţii – baştina neamului emeş/sumerian (II) ............................... 25 3. G. D. Iscru, Maria Ionescu: Întâiului poet român – mărire! ........................................................ 30 4. Silviu N. Dragomir: Insula şerpilor .............................................................................................. 35 5. Mihai Popescu: Istoricul polonez Martin Cromer despre români şi daci ................................... 39 6. Alexandru Busuioceanu: Teoria getică a lui Isidor din Sevilla ................................................... 40 7. Simona Condurăţeanu: Dovezi toponimice legate de migraţia arianilor ..................................... 45 8. Mioara Căluşiţa-Alecu: Din vechime .......................................................................................... 50 9. Andrei Claudiu Roibu: Dacii şi văzduhul (3) .............................................................................. 52 10. Valeriu D. Popovici-Ursu: Adevăratele denumiri date de Constantin Brâncuşi monumentelor de la Târgu-Jiu ................................................................................................... 56 11.Eugeniu Lăzărescu: Cunoştinţe ale civilizaţiei vedice şi redescoperirea lor de către lumea ştiinţifică ............................................................................................................. 59 III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI, PORTRETE 1. Aurora Peţan: Călătorie în „Valea Regilor” – reportaj (1) .......................................................... 64 2. G. D. Iscru: Daniel Roxin şi promovarea civilizaţiei dacice ....................................................... 69 3. Tudor Petcu: Interviu cu scriitorul Daniel Roxin ........................................................................ 71 4. Daniel Roxin: Mărturisirea autorului la apariţia cărţii „Spiritul dacic renaşte” ........................... 74 5. Nicolae Nicolae: „Spiritul dacic renaşte” a lui Daniel Roxin - recenzie - ................................... 74 6. Prezentarea volumelor „Noi nu suntem urmaşii Romei” şi „ Noi, Dacii” de dr. Napoleon Săvescu ............................................................................................................... 75 IV. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI A FILIALELOR 1. Mariana Terra: Întrunirea Societăţii „Dacia Revival” de la New York ........................................ 77 V. ADRESELE DISTRIBUITORILOR ........................................................................................ 79

80