Satanism Sumerian - Zeii Satanici, Demonici Si Infernul Mitologiei Sumero-Akkadiene2

„SATANISM” SUMERIAN – ZEII „SATANICI”, DEMONICI ŞI INFERNUL MITOLOGIEI SUMERO-AKKADIENE Materialul de faţă reprezintă partea a doua a unui studiu denumit „Consideraţii despre mitologia, panteonul, pandemoniul şi Infernul sumeroakkadian”, care este el însuşi parte a unei lucrări mai ample despre religiozitatea Orientului Apropiat Antic (O.A.A.) înainte de darea Legii prin Moise, Moşeh Rabbeinu. Aici mă voi mulţumi să prezint câţiva zei din panteonul sumero-akkadian care prezintă trăsături similare cu cele pe care le are Satan, arhi-demonul din Sfintele Scripturi, şi să punctez câteva lucruri despre demonii care formau pandemoniul sumerienilor. În alcătuirea şi postarea acestui material am avut patru scopuri: 1. În grădina amplasată în Eden, proto-părinţii Adam şi Eva au fost ispitiţi de către şarpele/Şarpe şi au căzut în păcat. În scurgerea vremurilor, în actul de traditio – reditio, cu cele două faţete ale sale 1, adevărurile tragice enunţate mai sus se diluaseră, se amestecaseră cu născociri mitice şi Şarpele (cel unul) devenise şerpii (cei mulţi). Cartea Genesa, care prezintă şi căderea în păcat a fost scrisă de Moise prin inspiraţie divină (poate dublată de o activitate rodnică de cercetare, selecţie şi elaborare a materialului) doar pe la 1.500 î.e.n. Acest material înfăţişează convingerile corupte ale mesopotamienilor înainte de a se readuce în lume adevărul şi lumina prin scrierea lui Moise. Materialul de faţă, aşadar, schiţează conturul câtorva dintre „zeităţile” în care se „divizase” Şarpele şi rămăsese în memoria sumero-akkadiană. 2. Prin postarea sa, materialul prezent îndeamnă cititorii la analiza personajelor demonice din Sumer şi la comparaţii cu Şarpele cel vechi, Balaurul cel mare din cărţile Genesa şi Apocalipsa. Dacă cititorii acestui material vor identifica asemănări între, pe de-o parte, zeităţile demonice sumero-akkadiene, pe de altă parte, şarpele/Şarpe din grădina din Eden, Curva–Fecioară din cartea Apocalipsa şi entităţi spiritual-cultural-administrativ-politicreligioase, autorul va fi mulţumit că, în câteva rânduri scrise, a putut 1 Aceste faţete sunt, pe de-o parte, predarea (prin povestire şi gesturi) şi pe de cealaltă parte, receptarea şi redarea conţinutului predat.

1

face trimiteri spre un adevăr incomod în aceste vremuri în care Zeul la care se închină tot mai mulţi este political correctness, corectitudinea politică. Este în curs de editare şi o lucrare mai vastă care demască aceste entităţi malefice spiritual-culturaladministrativ-politic-religioase. 3. În catehetica Bisericii primare, învăţătura despre Satan şi demoni (demonologia) ocupa un loc al său. Astăzi mai există foarte puţine biserici care catehizează candidaţii la botez, lăsându-i fără cunoaşterea învăţăturilor fundamentale ale Sfintelor Scripturi şi ale confesiunii lor, iar bisericile care, totuşi, mai fac cateheză, nu tratează demonologia, din varii motive, pe care nu le explicăm mai pe larg. Cu toate acestea, dacă învăţătura despre demoni nu se mai predă, demonii nu mai există?... Au dispărut cu toţii, lăsând locul bolilor psiho-somatice?... Al treilea scop, aşadar, al acestui scurt material este acela de a fonda o bază pentru predarea demonologiei în cadrul învăţăturilor catehetice. 4. Al patrulea scop pe care l-am avut în scrierea (în fugă) a acestui material şi în postarea sa a fost cel de a-L onora pe Dumnezeu. În pofida pâclei şi a negurii care s-a lăsat peste lume, în ciuda confuziei şi a frământărilor care împresoară Planeta, Creatorul este atotputernic, atotştiutor şi liniştit. El veghează asupra creaţiei Sale şi-i scapă pe ai Săi. Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile şi nimic nu-L clinteşte de pe tronul Său de Suveran şi nu-i zădărniceşte planurile. Acestui Stăpân şi Mântuitor vrem să-I aducem toată slava, lauda, cinstea şi mulţumirile, de-acum şi până în veci. Amen!

I.

ZEI CU TRĂSĂTURI „SATANICE”

Vorbind grosso modo, civilizaţia euro-atlantică este edificată pe bazele religiei iudeo-creştine şi pe temeiurile gândirii greco-latine. Este drept că în istoria acestei civilizaţii au apărut transformări dramatice pricinuite de iluminism, de deism, de nazismul păgânizant şi de comunismul ateizant, de existenţialism şi, în final, de postmodernism, dar, totuşi, un cititor provenit din această civilizaţie, tot va tinde să considere că Dumnezeu este bun şi moral, iar diavolul este rău.2 2 Nu discutăm aici dacă cititorul cu pricina crede în existenţa Dumnezeului sau a diavolului biblic.

2

În consecinţă, în acest punct al studiului nostru vom discuta despre câţiva zei care prezintă trăsături similare cu biblicul şarpe-Şarpe, Satan din grădina din Eden3. Tratarea lor ne va îngădui să glisăm mai uşor spre discuţia despre demonii sumero-akkadieni. A.

Zeul Enki/ Éa

La începutul lucrării am adus în discuţie un zeu, Enki, sau Nudimmud, asociat mai târziu cu akkadianul Éa, care ar fi întemeiat aşezarea Eridu. Dar cine era zeul Enki/ Éa? Acest Enki era un fiu al zeiţei Nammu (apa primordială) şi, într-o cosmologie mai târzie, împreună cu An (zeul cerului) şi Enlil (zeul atmosferei, apoi şi al pământului, denumit şi „Marele Munte”), forma triada Zeilor Mari4. În această triadă, Enki este al treilea ca importanţă. Fiind pe locul al treilea, după An, căruia-i corespundea argintul şi Enlil căruia-i corespundea aurul, metalul care corespunde acestui zeu este bronzul.

În acest sigiliu, zeul Enki/ Éa stă în Abzu, casa sa acvatică. http://www.crystalinks.com/sumergods.html 3 Este foarte important de precizat că iudaismul streamline nu afirmă că şarpele edenic ar fi fost Satan împieliţat în reptilă: această afirmaţie o face creştinismul, pe baza versetelor din Apocalipsa, 12:9 şi 20:2.

4 Conform gândirii sale expuse în Miturile esenţiale, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pp. 8-11, Victor Kernbach ar spune că aici avem de-a face cu un mit cosmografic teogonic.

3

Enki era un zeu sumerian complex; în primul rând, el este un zeu acvatic. Se credea că el locuieşte în abisul zeului Abzu, în genunile apelor dulci pe care le ştie numai el şi pe care le ocrotea. Periodic, zeul Enki/ Éa se ridică la suprafaţă pentru a iriga ogoarele cu apa dulce, atât de necesară culturilor regeneratoare.5 Acest zeu era şi o divinitate htonică, Stăpânul de Jos (al pământului), zeu organizator al agriculturii. Este suveran chiar şi peste fertilitatea masculină. El mai are şi alte atribuţii: este un zeu...cum să-i spunem? Să-i dăm o conotaţie negativă şi să-l numim „şiret”, aşa cum se spune că era şarpeleŞarpe din grădina din Eden?... Sau să-i dăm o conotaţie pozitivă şi să-l numim „subtil”?... Să-i spunem, momentan, zeu sapienţial: în definitiv, el era patron al înţelepciunii şi cunoaşterii, care înfăptuia cu inegalabilă agerime toate proiectele şi planurile zeului Enlil.

Fluviile Tigru şi Eufrat se revarsă din umerii zeului Enki. http://en.wikipedia.org/wiki/Enki 5 Mircea Eliade nu este de-acord cu acest punct de vedere. El scrie că „En-ki, «Domnul Pământului», zeul „temeliilor”, (…) a fost greşit considerat drept Zeu al Apelor, deoarece, în concepţia sumeriană, pământul era considerat ca fiind aşezat pe ocean.” A se vedea Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I: „De la epoca de piatră la misterele din Eleusis”, edit. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag, p. 59. De-acum vom prescurta această lucrare cu iniţialele sale, ICIR.

4

Un prim exemplu al agerimii minţii lui se vede în antropogonie: există un mit care spune că, văzând că zeii s-au înmulţit şi nu este cine să le slujească, Zeiţa-Mamă Nammu îi cere lui Enki să născocească ceva spre a-i elibera pe zeii inferiori (Anunnaki) de truda pentru zeii superiori. Enki plămădeşte din lut amestecat cu sângele său şapte zeiţe-mame, care încep să frământe argila pe care Nammu însăşi o modelează, dându-i forme omeneşti.6 Zeiţa Ninħursag/ Ninmah serveşte drept moaşă pentru venirea acestora pe lume.7 Mai mult decât atât, atunci când la sfatul ţinut de Enlil, de An şi de Anunnaki omenirea a fost osândită la moarte, şiretul Enki/ Éa, – a salvat omenirea8 printr-o păcăleală demnă de un zeu trickster: mitul sumerian al Potopului spune că Enki i-a comunicat lui Ziusudra că va veni un potop şi l-a sfătuit să-şi construiască o corabie 9. Aparent, zeul nu avea voie să dezvăluie acest secret, astfel încât a împărtăşit taina unui gard de trestii 10...în spatele căruia stătea Ziusudra, iar zeul pretindea că vorbeşte cu gardul. Enki nu este doar zeu acvatic, htonic, sapienţial şi creator, ci este adorat şi ca zeu civilizator: cetăţii Eridu, pe care o tutela, el îi dăruieşte „artele civilizaţiei”. Astfel, conform gândirii sumeriene, primul oraş din lume

6 „Nammu”, în Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 413.

7 Altfel spus, în mitologia sumeriană, zeii nu creează din nimic, ex nihilo, ca Yahweh, în Biblie, ci ei sunt doar zei „formatori” ai materiei.

8 Pr. conf. dr. Alexandru Stan, prof. dr. Remus Rus, Istoria religiilor, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 86.

9 Paralela inspirată în mod divin a acestei relatări se poate citi în Genesa, 6-8.

10 A se vedea „A Sumerian Myth: The Deluge”, tradus de S.N. Kramer, în The Ancient Near East – An Anthology of Texts and Pictures, James B. Pritchard (ed.), Princeton University Press, Princeton, New Jersey, USA, 2011, p. 27. A se vedea şi „The Epic of Gilgamesh” (Epopeea lui Ghilgameş), tăbliţa XI, op. cit., p. 64, sau, pentru varianta în limba română, Constantin Daniel şi Ion Acsan, Tăbliţele din argilă – Scrieri din Orientul antic, edit. Minerva, Bucureşti, 1981, p. 114.

5

vrednic de acest titlu, este Eridu. Or, printre aceste arte ale civilizaţiei figura şi activitatea tehnică şi economică omenească. Aşadar, Enki/ Éa „ar fi dat oamenilor în acelaşi timp cunoaşterea astrelor şi ştiinţa în genere, agricultura, scrisul, arta de a clădi oraşe şi temple, precum şi legi.”11 Ceea ce este foarte interesant aici este faptul că zeul Enki, potrivit unor tradiţii, luase artele civilizaţiei din Dilmun, de unde locuia. Ce este atât de special la Dilmun?... Iată ce scrie savantul Mircea Eliade: Unele texte evocă perfecţiunea şi beatitudinea „începuturilor”; „zilele de demult când fiecare lucru era creat perfect etc. 12 Totuşi, adevăratul rai pare să fie Dilmun, ţara unde nu există nici boală, nici moarte. Acolo „nici un leu nu ucide, nici un lup nu răpeşte mielul... Nici un bolnav nu spune: Mă dor ochii!... Nici un paznic de noapte nu dă înconjur locuinţei sale...” 13

Astăzi unii savanţi speculează că Dilmun ar fi insula Bahrein, însă, după cum am văzut, Mircea Eliade nu este de-acord cu această interpretare pur geografică, indiferent cât de luxuriantă ar fi fost vegetaţia din insula Bahrein, în contrast cu zona de stepă sumeriană. Noi întărim opinia cărturarului român care spunea că Dilmun era, de fapt, raiul, redând următoarea păţanie a lui Adapa 14: în sanctuarul principal al lui Enki/ Éa, aflat în Eridu, înţeleptul şi magicianul Adapa a fost cel mai faimos preot al său. De ce merită menţionat acest Adapa? Pentru că, într-un fel, el reeditează, dar în sens invers, consumarea rodului interzis de către Adam. Să dezvoltăm puţin ideea: Adapa era un om foarte înţelept, care a fost chemat de Marele Zeu în ceruri pentru că, printr-un blestem, ar fi frânt aripa Vântului de Miazăzi. Înainte de a purcede, zeul Enki/ Éa îi spune că va fi invitat să mănânce pâine şi să bea apă, dar îl povăţuieşte să le refuze, întrucât sunt 11 Ion Banu, Sensuri universale şi diferenţe specifice în filozofia Orientului antic, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 53.

12 A se vedea o traducere nouă a poemului „Ghilgames, Enkidu şi Infernul”, în Giorgio Castellino, Mitologia sumerico-accadica, pp. 176-181. Despre concepţia egipteană a perfecţiunii iniţiale, c f. § 25.

13 Traducerea Maurice Lambert, în „La naissance du Monde”, p. 106

14 Daniel Constantin şi Ion Acsan, op. cit., p. 61-63.

6

aducătoare de moarte. Când ajunge în ceruri, după un dialog cu Marele Zeu, pământeanului i se oferă pâine şi apă, dar el le refuză, pentru a descoperi că, de fapt, i se oferiseră pâinea vieţii şi apa vieţii, iar el fusese păcălit şi, respingându-le, alesese moartea. În mod hotărât, şiretul, şmecherul, trickster-ul Enki/ Éa are caracteristici care amintesc de şarpele-Şarpe din grădina din Eden, care, într-adevăr, a reuşit să păcălească prima pereche de oameni întru respingerea vieţii veşnice, dar le-a oferit demararea istoriei, cunoaşterea civilizaţiei, a ştiinţei şi tehnicii, precum şi gnosis-ul, în general!... Am putea, oare, detalia şi reda aceste fapte într-o formă poetică, ca un libret sacru? Cu siguranţă că un rege-preot din aşezarea urbană Eridu, un patesi putea recita: 1 Zeilor le-a bine-plăcut evlavia şi închinăciunea noastră şi zeul Enki a luat artele civilizaţiei din Dilmun, tărâmul paradisiac, şi le-a dăruit aşezării noastre. 2 Acum cunoaştem...şi ne-am înstăpânit... 3 Acum cunoaştem şi ne-am înstăpânit pe cer, pe aştri, pe vremuri şi soroace, pe întinderi, pe pământ... 4 Acum cunoaştem aritmetică, adunăm şi scădem, înmulţim şi împărţim. 5 Socotim cu şase, cu zeci şi cu şaizeci15: ştim că un sar e 60 x 60. 6 Putem socoti mersul aştrilor, ştim când brăzdează cerul, desluşim calendarul agricol, preoţii noştri hotărăsc soroacele praznicelor, împărţim bine lunile, zilele, ba chiar şi ceasurile le împărţim în 60. 7 Timpul, acest cal nărăvaş, nu mai poate să se cabreze când vrea el, ci l-am domesticit, i-am pus zăbală şi-l strunim cu pintenii. 8 Acum cunoaştem aritmetică şi ne-am înstăpânit pe vremuri şi soroace... 9 Acum cunoaştem...şi ne-am înstăpânit... 10 Acum cunoaştem geometrie, cerc, rază, unghi, formule. Construim nişe, coloane, arcade, bolţi, cupole, zidim temple şi zigurate – piramide în trepte, cu temple în vârf, durăm state-templu. 11 Acum cunoaştem arhitectură, tehnici decorative din stuc şi mozaic, folosite pentru faţadele templelor, pentru platforma templelor şi a ziguratelor. 12 Acum cunoaştem geometrie... Acum cunoaştem arhitectură...şi ne-am înstăpânit pe spaţiu... 13 Acum cunoaştem...şi ne-am înstăpânit... 14 Acum cunoaştem roata, o folosim pentru transport, călătorim la mari depărtări, avem vreme să alergăm mai spornic, agonisim cunoaştere, ne înstăpânim pe mai mult... Olarul se bucură de roata lui, plămădeşte, modelează, porţionează şi el spaţiul, hotărăşte măsuri şi capacităţi. 15 Acum cunoaştem şi ne-am înstăpânit pe raţiile de grâne şi merinde, pe foamete şi viaţă. 15 Sumerienii cunoaşteau atât sistemul zecimal, cât şi cel hexagesimal.

7

16 Acum cunoaştem...şi ne-am înstăpânit... 17 Acum cunoaştem arta, pecetea cilindrică şi ştampila gravată care nu poartă iscălitura omului, ci este chiar el: l-am micşorat să fie mai uşor de jefuit de avere. 18 Am inventat scrierea cu styluri şi abacul, ca să ne spună ele cât ne datorează alţii şi pe cât ne înstăpânim noi... 19 Am inventat preoţia, pentru a rândui legăturile oamenilor cu zeii...şi regalitatea, cu oştenii săi, ca să fim siguri că oamenii se vor supune zeilor noi, adică zeilor, noi... 20 Acum cunoaştem...şi ne-am înstăpânit... 21 În urmă cu veacuri, undeva, într-o grădină a desfătărilor, pe când vieţuiam în neprihană, am avut de ales între cunoaştere şi viaţă, timp şi veşnicie, bucurie şi durere, ascultarea de Divinitate şi iluzia că deţinem puterea... 22 Am ales gnoza...şi moartea, respingând beatitudinea eternă... 23 Suntem zămisliţi în nelegiuire, ne naştem în păcat şi fărădelegea este în măruntaiele noastre16... 24 În jurul nostru vedem răutate, silnicie şi molimi... 25 Vestim rânduieli17, dar ele sunt nevolnice, răul biruie, iar adevărul e asuprit... 26 Dar cutezăm să lepădăm masca: am repeta alegerea făcută încă de mii de ori! 27 Pentru că... acum cunoaştem...şi ne-am înstăpânit...

Caracteristici: numărul său sacru al zeului Enki/ Éa era 40 18, iar simbolul personal era figurat prin doi şerpi încolăciţi pe un toiag.19 16 Jean Deshayes, Civilizaţiile vechiului Orient, edit. Meridiane, Bucureşti, 1976, trad. C. Tănăsescu, vol. al II-lea, p. 57.

17 Codul lui Urukagina din Lagaş, care este pierdut acum; Codul lui Ur-Nammu (cca. 2.111 – 2.094 î.e.n.); Codul lui Lipit-Iştar din Isin (cca. 1934 – 1924 î.e.n.); Legile din cetatea Eşnunna (în akkadiană), precum şi culegerea de legi a lui Daduşa din Eşnunna (cca. 1790 î.e.n.). Sumerul a lăsat moştenire civilizaţiilor de mai târziu concepţiile sale despre lege şi guvernare: faimosul cod legal al lui Hammurapi (1.792 – 1.750), ultimul mare conducător al primei dinastii babiloniene, se inspira din aceste materiale..

18 „Enki”, în Victor Kernbach, Dicţionar..., p. 167.

19 După http://www.crystalinks.com/sumergods.html

8

Soţia lui Enki este Damgalnuna („Marea stăpână a apelor”), căreia, mai târziu, akkadienii îi vor da numele Damkina („Stăpâna lucrurilor de dedesubt”), dar miturile îl arată căsătorit şi cu Ninħursag. Cuplul zeiesc Enki, în ipostaza de Éa, şi Damkina, vor da naştere lui Marduk/ Merodach, care va deveni zeul suprem al Babilonului. B.

Isimud/ Us(i)mu, un Ianus bifacial ante eventum

Vizirul zeului Enki avea era Isimud sau Us(i)mu, un zeu de o importanţă redusă20. Totuşi, acest Isimud se distinge prin faptul că, pe un sigiliu akkadian din 2.300 – 2.200 î.e.n. el este figurat ca având două feţe, semnificând o dualitate. Este posibil ca această trăsătură caracteristică să fie cea care, prin intermediul contactelor şi interferenţelor culturale, dar mai ales religioase, ale lumii antice, să fi dus la apariţia sa sub forma zeului Janus bifrons, Ianus bifacialul.21 C.

Adapa U-an/ Oannes, erou civilizator

Există unele istorisiri – puţine, într-adevăr – care susţineau că, de fapt, zeul Enki şi-ar fi mandatat sfetnicul să fondeze aşezarea sacră Eridu, acest sfetnic fiind Adapa U-an, pe care preotul Berosus îl denumeşte Oannes 22. Sfetnicul zeiesc era antropoihtiomorf, având, adică aspectul de om-peşte. „Capul peştelui forma o mitră deasupra capului bărbatului, în timp ce coada sa solzoasă, sub formă de evantai, cădea în spate ca o mantie, lăsând expuse picioarele şi labele lor.”23 Privit din punct de vedere culturologic, Adapa U-an era extrem de straniu, fiind un erou sapienţial, civilizator, care dăruieşte omenirii cunoaşterea, scrierea, tehnica, ştiinţa, principiile geometriei şi construirii de 20 A se vedea Samuel N. Kramer, Istoria începe la Sumer, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, trad. C. Sabin, cu o „Introducere” de acad. Emil Condurachi, pp. 161-163.

21 A se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Janus

22 Despre Oannes, amfibia gânditoare, a se vedea Victor Kernbach, Miturile esențiale, p. 219.

23 Alexander Hislop, The Two Babylons, London, Great Britain, 1858, apud Layard, Babylon and Nineveh.

9

locuinţe şi de temple. Şi despre el, la fel şi despre Enki, se spune că el civilizase omenirea înainte de Potop. În 1858, la doar şase ani după descoperirea Ninivei de către Layard, pe când lucrurile erau fierbinţi şi foarte puţin explorate, iar despre civilizaţia sumeriană nici nu se auzise, reverendul Alexander Hislop emitea ipoteza că Adapa U-an/ Oannes ar trebui omologat cu zeul roman Ianus: amândoi trăiesc în două lumi, Adapa U-an/ Oannes fiind un amfibiu, un om-peşte, iar Ianus cel cu două feţe, închide o eră, spre care priveşte cu faţa bătrână şi deschide o eră nouă, spre care priveşte cu faţa tânără.

Alexander Hislop, The Two Babylons, London, England, Great Britain, 1858, după Layard, Babylon and Nineveh.

D.

Gizzida/ Ninigi(şz)zida, Zeul-balaur

Un alt zeu care prezintă trăsături similare lui Satan, biblicului şarpeŞarpe este zeul Gizzida sau Ninigi(şz)zida. Pentru a recepta mai corect importanţa acestui zeu sumerian, trebuie să facem un scurt excurs privitor la şerpi şi la închinarea la şerpi în Orientul Apropiat Antic. Mesopotamienii şi semiţii antici credeau că şerpii sunt nemuritori: unul dintre motivele care au dus la această convingere era faptul că şerpii îşi puteau schimba pielea la nesfârşit, apărând totdeauna tineri şi înveşmântaţi 10

diferit de fiecare dată. Acest aspect este bine surprins de Epopeea lui Ghilgameş, de exemplu, care-l zugrăveşte pe protagonist plonjând în fundul mării, culegând planta care redă tinereţea şi revenind la suprafaţă. Pe drum, eroul găseşte un izvor, se pregăteşte să se scalde şi, în acest timp, atras de mireasma plantei, un şarpe iese din apă, o mănâncă şi îşi schimbă pielea. Într-o notă de subsol, Mircea Eliade scria: „E vorba de o temă folclorică bine cunoscută: despuindu-se de pielea sa cea veche, şarpele îşi înnoieşte viaţa.”24 În dorinţa de a avea şi de păstra viaţa, convingerea că şerpii sunt nemuritori i-a călăuzit pe orientali spre ofiolatrie, adică spre închinarea la şerpi, convingere care a rodit spornic în lumea greco-latină şi în gnosticismul ofit. Astfel, în ţinutul Canaan ofiolatria era bine-întemeiată încă din Epoca bronzului, adică anterior intrării israeliţilor în regiune; arheologii au descoperit în straturi pre-israelite aparţinând acestei epoci obiecte cultuale reprezentând şerpi: două asemenea obiecte în Meggido, unul în Gezer, unul în sanctum sanctorum-ul tempului din zona H din Haţor şi două în Siħem. Merrill F. Unger notează: Brutalitatea, pofta şi abandonul existente în mitologia canaaneană sunt mult mai rele decât oriunde altundeva în Orientul acelor vremuri, iar caracteristica uluitoare a zeităţilor canaaneene, aceea că nu au câtuşi de puţin caracter moral, trebuie să fi produs cele mai rele trăsături de caracter în adepţii lor şi să fi determinat cele mai demoralizatoare practici ale vremii, cum ar fi prostituţia sacră, sacrificiile de copii şi închinarea la şerpi. 25

24 Mircea Eliade, nota de subsol 49 de la pagina 83 din ICIR.

25 Merrill F. Unger, Archaeology and the Old Testament, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, USA, fifth printing, 1963, p. 175.

11

Imaginea de mai sus este preluată din Joseph Campbell, The Masks of God – Occidental Mythology, Penguin Books, New York, USA, 1991, p. 11. Ea reproduce imaginea de pe un cilindru-sigiliu akkadian din anii 2.200 î.e.n., care îl reprezintă pe Stăpânul-şarpe întronat. Închinătorul este adus înaintea Stăpânitorului-şarpe de altă zeitate încoronată şi este urmat de un slujitor zeiesc de pe capul căruia atârnă un şarpe şi care poartă o vadră. Stăpânitorul-şarpe întinde închinătorului o cupă deasupra căreia figurează luna, sursa apelor vieţii. Închinătorul va bea din cupa nemuririi şi se va împărtăşi din nemurire. În regiunea înconjurătoare cultul şerpilor era figurat şi în alte culturi. Un sanctuar hittit din perioada târzie a Epocii bronzului conţinea statuia de bronz a unui zeu care, într-o mână ţinea un şarpe, iar în cealaltă un toiag. În Babilonul secolului al VI-lea î.e.n. o pereche de şerpi de bronz flancau fiecare din cele patru uşi ale templului din Esagila. La Anul Nou babilonian, preotul trebuia să încredinţeze unui sculptor în lemn, unui lucrător în metal şi unui orfevrier sarcina de a lucra două chipuri, dintre care unul să ţină în mâna stângă un şarpe de cedru, în timp ce îşi ridică mâna dreaptă spre zeul Nabu, iar din tell-ul de la Tepe Gawra au fost dezgropaţi cel puţin 17 şerpi de bronz asirieni, din perioada timpurie a Epocii bronzului.26 Revenim la zeul sumerian Ninigi(şz)zida, patron al aşezării Gişbanda, lângă cetatea-stat Ur. Nu se ştie precis care sunt divinităţile care-i erau părinţi: ca tată este posibil să-l fi avut pe Ereşkigal 27, iar ca mamă pe

26 http://en.wikipedia.org/wiki/Snake_worship

12

Ningir(id)da, iar soţia sa era (Nin)Azimua, nume care se traduce prin „Ramură crescută desăvârşit”.28 Numele „Ninigi(şz)zida” se traduce drept „Stăpânul pomului roditor”. Însă, atunci când vorbim despre pom, trebuie neapărat să includem în imagine şi rădăcinile sale, lungi, contorsionate, înfipte în adâncimile pământului. Probabil datorită acestui sistem rădăcinos a fost stabilit un sistem de conexiuni cu caracterul subpământean, infernal, al zeului Ninigi(şz)zida... Potrivit mitului Ghilgameş, Enkidu şi Infernul, Ninigi(şz)zida este încolăcit printre rădăcinile Arborelui Lumii, care este pomul din centrul Universului, axis mundi. Or, în această ipostază de şarpe mare, balaur sau dragon, încolăcit printre rădăcinile Arborelui Lumii, el este un zeu al vitalităţii29: are puterea de a extrage viaţă din pământ, face să rodească natura, poate vindeca oameni. De fapt, chiar există un personaj faimos care afirma că ar fi fost vindecat de zeul Ninigi(şz)zida este Gudea, guvernator al Lagaş-ului în secolul al XXI-lea î.e.n. Uneori, Ninigi(şz)zida, zeul-şarpe30 „Stăpân al pomului roditor”, balaurul sau dragonul, mai era figurat şi ca taur, simbol al forţei şi fertilităţii.

27 Ereşkigal era zeiţa infernului, o divinitate de gen feminin, dar metamorfoza unei zeiţe în zeu mai apare şi în alte cazuri, a se vedea Iştar barbata.

28 După http://www.britannica.com/EBchecked/topic/415722/Ningishzida

29 René Guénon ne dă dreptate, apelând la limba caldeeană şi arabă: „caldeenii aveau un singur cuvânt pentru viaţă şi şarpe”; „simbolismul şarpelui este legat de însăşi ideea de viaţă; în arabă, şarpele este el-hayyah, iar viaţa el-hayat.” A se vedea articolul „Şarpe”, în Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. al III-lea, edit. Artemis, Bucureşti, trad. L. Zoicaş et al., p. 299.

30 A se vedea şi constelaţia Hydra.

13

O reprezentare a zeului Ninigi(şz)zida din umerii căruia cresc două capete de şerpi. Aici, zeul îl duce pe guvernatorul Gudea în faţa zeului Enki/ Éa. În spatele lui Gudea este zeul Dumuzi. Imagine preluată de pe http://images.search.yahoo.com/search/images? _adv_prop=image&fr=mkg030&va=ningishzida Fiind vindecat, guvernatorul Gudea îi dedică zeului un vas pentru libaţii (a se vedea mai jos). Acest vas, de steatit verde, a fost depus de guvernator în templul dedicat lui Ninigi(şz)zida, şarpele-vindecător, în cetatea Lagaş.

Imagine de pe vasul pe care Gudea, guvernatorul cetăţii Lagaş, 14

l-a dăruit zeului Ninigi(şz)zida. Zeul este prezentat aici ca axis mundi, fiind chiar toiagul sau trunchiul de copac în jurul căruia se încolăcesc cei doi şerpi, aflaţi în compania a doi dragoni sau grifoni afrontaţi. Imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Serpent_(symbolism) Balaurul copulează cu Zertur sau Sirtur, al cărei nume se traduce prin „Tânăra fecioară”. Fecioara va naşte un fiu, un copil de parte bărbătească: numele său va fi Dumu-zid-abzu, „Fiul Credincios al Oceanului Subpământean (de apă proaspătă)”, căruia i se va mai spune şi Dumuzi, „Tânărul neprihănit/drept”. Ninigi(şz)zida şi Dumuzi vor fi consideraţi zei ai vegetaţiei care rodeşte din pământ şi, de-asemenea, vor alcătui o pereche de paznici ai porţilor cereşti.31 Astfel, în ipostaza sa de portar, zeul îl prefigurează pe zeul Janus bifrons, Ianus cel cu două feţe, zeul bifacial care, aflat în Cer, deschidea şi închidea porţile rugăciunilor pe care oamenii le adresau zeilor, dar care era aflat şi în Infern şi permitea sau refuza intrarea acolo. În liturghii sumeriene târzii, lui Dumuzi i se va spune şi Nin-azu, adică „Domnul vindecării” şi Sataran – „Zeiţa Şarpe”. Din punctul nostru de vedere, foarte interesant este un alt titlu liturgic dat lui Dumuzi: Ama-uşumgal-anna: ama înseamnă „mamă”; uşumgal înseamnă „şarpe mare, balaur, dragon”, iar anna are ca rădăcină an, cerul. Ama-uşumgal-anna care se traduce ca „Mama-Balaur a Cerului”.32 În operele literare ulterioare, se vorbeşte mult mai puţin de Ninigi(şz)zida, zeul-şarpe, „Stăpân al pomului roditor”, al cărui caracter reptilian este mai evident, şi se vorbeşte mai mult de Dumuzi/Tammuz, în ipostaza sa de reprezentant masculin al fertilităţii, de vindecător. Mai târziu, acest personaj Dumuzi, păstor divin, dar muritor, va trece şi în alte culturi, integral sau în anumite ipostaze, fiind denumit Tammuz în Mesopotamia, Osiris în Egipt, Adonis în Siria şi în lumea elenistă de mai târziu, Attis în Asia Mică, Dionysos în lumea elenă, Bachus şi poate Ianus în lumea romană.33 De pildă, în Ezechiel, 8:14, israelitele, păgânizate, îi aduc închinare în cadrul ritualului anual denumit taklimtu. „Această tendinţă de a 31 A se vedea „Gizzida”, în Victor Kernbach, Dicţionar..., p. 205, precum şi „Adapa”, traducere de E.A. Speiser, relatarea B, descoperită în arhivele de la El-Amarna, stihurile 20-46, p. 75, în The Ancient Near East – An Anthology of Texts and Pictures.

32 William Foxwell Albright, From the Stone Age to Christianity – Monotheism and the Historical Process, second edition, The Johns Hopkins Press, Baltimore, Md., USA, third printing, 1967, p. 193. În mitologia sumeriană zeităţile puteau fi hermafrodite.

15

înmănunchia personaje selectate se datorează clar calităţii dramatice a ciclurilor (agricole, n.ns.) din chestiune, care aveau tendinţa de a se răspândi şi de a înlătura sau absorbi pe toţi rivalii.”34 Ninigi(şz)zida, zeul-şarpe, „Stăpân al pomului roditor”, precum şi toiagul sau trunchiul de copac, axis mundi, a fost ulterior preluat şi de alte culturi, fiind valorizat drept Asklepios, Şarpele vindecător epidaurian, şi apărând în ipostaza de „Toiag al lui Asklepios35”.

Toiagul lui Asklepios, imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Rod_of_Asclepius

33 Să nu uităm să menţionăm şi ipostaza sa de Teitan/Satan.

34 Wm. F. Albright, op. cit., p. 195.

35 Într-o notă de subsol din cartea sa, The Two Babylons, publicată în Londra în 1858, înainte de marile descoperiri arheologice şi istorice ale civilizaţiei sumeriene, reverendul Alexander Hislop scrie: „Aishshkul-ape provine din aish, « bărbat »; shkul, « a instrui »; şi afe sau ape, « şarpe ». Forma grecească a numelui, Asklepios, semnifică pur şi simplu « şarpele care instruieşte » şi provine din a, articol hotărât, skl, « a da învăţătură » şi hefi, « un şarpe », termenii caldeeni fiind astfel modificaţi în Egipt.”

16

Toiagul lui Asklepios, suprapus pe Steaua vieţii. Imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Serpent_(symbolism)

În spaţiul Pontului Euxin a fost descoperită o statuetă denumită şarpele Glykon, la care se închinau – probabil – adepţii gnosticismului ofit 36, în dorinţa de a obţine stări de conştienţă modificată şi extinsă, „iluminarea” gnostică, cunoaşterea totală, chiar şi cea ocultă, şi cu orice preţ.

36 A se vedea http://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism

17

Şarpele Glykon, imagine preluată de pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Glykon

E.

Zeiţa Inanna/ Iştar37

Eminentul sumerolog Samuel Noah Kramer a denumit-o pe zeiţa Inanna/ Iştar drept o „divinitate capricioasă cu patimi nestăpânite”. Această zeiţă crudă şi nepăsătoare este fiica lui Nanna(-Sün), zeul Lunii, şi este cea mai importantă divinitate feminină a panteonului sumerian. I se mai spunea şi „Regina cerului”. Inițial, ea fusese zeiţa fertilităţii şi a sexualităţii sălbatice, fiind, simultan, Marea Curvă şi Fecioara:38 Ea39 este înveşmântată cu plăcere şi dragoste. Ea este încărcată de vioiciune, şarm şi voluptate. Iştar este înveşmântată cu plăcere şi dragoste. Ea este încărcată de vioiciune, şarm şi voluptate. Pe buze are dulceaţă şi viaţa este în gura ei. Ea este glorioasă; văluri sunt puse pe capul ei. Chipul ei este frumos şi ochii ei – scânteietori.40

37 Omologarea zeiţei sumeriene Inanna cu akkadiana Iştar pare să fi fost o mişcare politică, prin care Sargon I dorea să consolideze şi chiar să sporească puterile fiicei sale, Enheduanna, prinţesă, mare-preoteasă şi înzestrată poetesă. A se vedea Tammi J. Schneider, An Introduction to Ancient Mesopotamian Religion, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, USA, 2011, p. 60.

38 Jean Deshayes, op. cit., vol. al II-lea, p. 45.

39 Zeiţa Inanna, n. ns.

40 „Hymn to Ishtar”, trad. Ferris J. Stephens, în The Ancient Near East – An Anthology of Texts and Pictures, p. 341. A se vedea şi Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, edit. Meridiane, Bucureşti, 1975, trad. E. Costescu, p. 44.

18

Miturile spuneau că în noaptea de Anul Nou 41 zeiţa Inanna, omologată cu akkadiana Iştar, se acuplează într-un hieros gamos, o unire sacră, cu paredrul ei, adică partenerul intim. Acesta era nimeni altul decât Dumuzi/ Tammuz, în ipostaza de reprezentant masculin al fertilităţii. Şi pentru că tot ce se desfăşura în Ceruri avea corespondent pe Pământ, cu ocazia acestei sărbători, regele fiecărei aşezări sumeriene trebuiau să devină şi el paredru, unindu-se în hieros gamos cu mareapreoteasă a zeiţei Inanna/ Iştar. Această hierogamie era dramatizarea miturilor sacre resurecţionare, care avea menirea de a asigura fertilitatea ogoarelor, a animalelor, a oamenilor.

Inanna. http://www.crystalinks.com/sumerart.html Un imn interesant, provenind din epoca Isin, vorbeşte despre această acuplare, care, probabil, avea loc chiar în templul zeiţei: Regele către sînul pur, cu fruntea sus se îndreaptă. Către sînul Inannei, cu fruntea sus, el se îndreaptă. 41 Iniţial, în timpul anului sumerienii celebrau două sărbători legate de orz: Sărbătoarea Akiti-şununum, în toamnă, când se însămânţa orzul, şi Akiti-şekinku, celebrată primăvara, când se secera orzul. Babilonienii au transfomat aceste sărbători în Sărbătoarea Anului Nou, Akitu(m), care dura din 1 până în 11 Nissanu. A se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Akitu

19

Ama-uşumgal-anna cu ea se-mpreună.42

Altfel spus, Marele-Balaur ceresc se acuplează cu Marea CurvăFecioară, setoasă de sânge şi război... Mai precizăm că zeiţa Inanna avea multe preotese, precum şi hierodule, „prostituate sacre”, care întreţineau relaţii intime cu bărbaţi pentru sume de bani care intrau în vistieria templului.43

Inanna şi Dumuzi, paredrul ei, pe punctul de a săvârşi hierogamia. http://www.bloganavazquez.com În ceea ce priveşte rolul său de zeiţă a fertilităţii, înfăţişăm mai jos o vază pe care se află reprezentată zeiţa Inanna/ Iştar şi care are un mesaj deosebit de elocvent: ea primeşte ofrande. Aceasta este cea mai veche vază ritualică sculptată în piatră descoperită în Sumerul antic, în templul din Uruk/

42 Jean Deshayes, op. cit., vol. al II-lea, p. 75. A se vedea şi ETCSL „A Hymn to Inana [Inana C]”, pe http://www-etcsl.orient.ox.ac.uk/section4/tr4073.htm

43 Acestea locuiau în giparu, aripă a lăcaşului sacru.

20

Warka. Este datată din mileniul IV-III î.e.n, și are o înălţime de aproape 1 m. Actualmente, vaza se află la Muzeul din Baghdad, Iraq. În registrul superior apare zeiţa Inanna, care este îmbrăcată şi poartă o mitră cu colţuri, care parcă ar semăna cu gura deschisă a unui peşte 44. „Regina Cerului” stă în faţa a două „aşere”, stâlpi ale căror capete superioare erau îndoite, reprezentând nişte măciulii, fiind simboluri falice sacre reprezentând-o pe zeiţă. Aceste două mănunchiuri de trestii puse unul lângă celălalt simbolizau intrarea într-un templu. În spatele zeiţei, deci în templu, apar două figuri umane mici, postate pe piedestale. Prima figură, din stânga, este masculină şi ţine în braţe un vraf de vase, iar lângă ele apare un obiect cu formă de cutie. Împreună, ele formează semnul cuneiform pentru EN, care în sumeriană însemna „Domnul, Stăpân(itor)ul”, adică regele-preot sacrificant. În spatele lui apare o figură feminină care o reprezenta pe Inanna, cu stâlpul falic. În spatele acestor figuri apar trei animale, precum şi vase de depozitare pentru ofrandele solide şi lichide.

http://www.crystalinks.com/sumerart.html 44 Asemenea mitre vor mai apărea în istoria religiilor în vestimentaţiile sacre, la fel ca şi zeiţele Mari-Curve Fecioare.

21

În faţa Inannei se află un preot care se apropie de ea; el este nud: ritualurile sumeriene presupuneau apropierea de zeul invocat nu cu straie alese, ci cu îmbrăcăminte de calitatea inferioară, ca semn de umilinţă. În plus, preoţii trebuiau să fie spălaţi şi purificaţi. El poartă în braţe un masab, un coş ritualic. În spatele său ar fi trebuit să apară un conducător care avea o trenă lungă, purtată pe braţe de un paj; imaginea cu pricina a fost ştearsă de pe această vază, dar poate fi reconstruită de pe reprezentări contemporane existente pe alte obiecte. În registrul median un grup de preoţi nuzi îi aduc coşuri de daruri, ca un omagiu. Practic, vorbim despre oameni intrând în prezenţa zeilor lor, aici în mod concret a zeiţei Inanna. În registrul inferior, care aici nu apare, sunt reprezentate ofrande cerealiere şi animaliere. Această zeiţă Inanna/ Iştar este caracterizată de paradoxuri şi de coincidentia oppositorum: ea nu este numai Marea Curvă-Fecioară, ci, uneori, apare şi ca bisexuată, Iştar barbata. Este o zeiţă a adrenalinei, îi plac descătuşările de energie, conflictele, este atât zeiţa dragostei –– cât şi a războiului. Pe lângă sexualitatea sălbatică, fertilitatea, ei i se asociază şi agresivitatea, violenţa, furtuna. Ea întruchipează ordinea, dar şi haosul, stăpâneşte viaţa şi moartea, „Personalitatea sa era perfect conturată încă din epoca sumeriană…”45 Mai târziu, pentru a sublinia atribuţiile sale războinice şi răzbunătoare, va fi figurată având paloşe care-i ieşeau din umeri, după cum arată şi basorelieful de mai jos.46

45 Mircea Eliade, ICIR, p. 66. Am văzut mai sus faptul că zeităţile sumeriene puteau fi hermafrodite.

46 În epoca asiriană va fi figurată şi ca fiind înconjurată de raze.

22

Zeiţa Inanna, din umerii căreia ies paloşe, având piciorul pus pe leu, animalul său favorit. http://www.crystalinks.com/sumergods.html În fiecare oraş sumerian exista câte un templu dedicat zeiţei Inanna, însă sanctuarul ei principal era în cetatea-stat Uruk/ Erech. Această formă de „închinare”, cu tot cu existenţa hierodulelor, se va perpetua şi în alte culturi şi civilizaţii importante: akkadienii o cunosc ca Iştar; babiloniană, asiriană, neo-babiloniană, mezo-persană, siriană (Astarteea), egipteană (Isis), elenistă (Afrodita), romană (Venus). În treacăt, semnalăm în Creta minoică, probabil mai ales la Knossos, prin anii 1.500 î.e.n., existenţa unui cult al Zeiţei cu şerpi, unde celebrarea conţinea obligatoriu alegări de tauri – simboluri ale sexualităţii masculine – sau exerciţii acrobatice pe spinarea lor.47 Această răspândire transculturală a sexualităţii şi fertilităţii îl va determina pe Mircea Eliade să scrie că ea „se va bucura de o «actualitate» cultuală şi mitologică niciodată atinsă de vreo altă zeiţă a Orientului Mijlociu.”48

47 „Zeiţa cu şerpi”, în Victor Kernbach, Dicţionar..., p. 652-653.

48 Mircea Eliade, ICIR, p. 66.

23

Caracteristici: se considera că, pe plan astral, reprezentarea ei era planeta Venus; numeric, zeiţa era semnificată prin numărul 15 şi apărea uneori figurată ca o stea cu 8 sau 16 colţuri.

Leul, animalul sacru al Inannei/ Iştar. În registrul inferior, flori cu 16 petale, simbolizând-o tot pe zeiţă. Detaliu de pe poarta zeiţei Iştar din Babilon. http://en.wikipedia.org/wiki/Babylon ...Ajunşi aici, facem o pauză, pentru a ne trage sufletul: cu certitudine, citind despre personaje zeieşti de genul lui Ninigi(şz)zida, Ama-uşumgal-anna şi Inanna/ Iştar, parcă lecturăm din cărţile Genesa şi Apocalipsa: parcă vedem cum „balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana”, se încolăceşte cu „Femeia îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, care ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei”, pe fruntea căreia era scris numele tainic „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor Pământului”, Marea Curvă care se pretinde Fecioară, un personaj setos de sânge de profeţi, de sfinţi, de martiri ai lui Iisus/ Yeşua şi de oameni de rând. Invităm cititorii cu cordialitate să studieze literatura Orientului Apropiat Antic şi Sfintele Scripturi şi stabilească interferenţe şi conexiuni. 24

II.

ZEII INFERNALI

A.

Zeiţa Ereşkigal

Aceasta era fiica Zeului-Lună, Nanna(-Sün) şi a zeiţei Ningal. Ea este „Doamna marelui pământ”, suverana regiunii Galla, căreia mai târziu i se va spune Irkalla sau Kigallu49, acesta fiind Tărâmul Subpământean sau Infernul. Ereşkigal este o zeiţă „cumplită, nedreaptă şi necruţătoare, necunoscând mila sau dragostea.” În concepţia întregii Mesopotamii, ea era „deopotrivă spaima oamenilor şi a zeilor”.50 Primul ei soţ fusese Gugal-ana, „Taurul lui An (Cerul)”. Când regele-erou Ghilgameş a refuzat avansurile zeiţei Inanna, Gugal-ana a fost trimis să-l pedepsească, dar Ghilgameş şi Enkidu l-au ucis 51 şi l-au dezmembrat52, iar Ereşkigal a devenit văduvă. B.

Zeul Nergal/ Irkalla

Acest zeu este unul dintre copiii cuplului zeiesc Enlil – Ninlil. Era reprezentat ca un bărbat voinic, frumos, dar care avea un aer straniu. Se pare că, iniţial, acest zeu, fusese un zeu astral, asociat cu Marte, fiind patronul amiezii, al solstiţiului de vară, al arşiţei şi focului solar. El personifica 49 A se vedea „Kigallu”, în Victor Kernbach, Dicţionar..., p. 282.

50 „Ereshkigal”, în Victor Kernbach, op. cit., p. 171.

51 Din punct de vedere calendaristic şi astral, Gugal-ana a fost asociat cu zodia Taurus, iar Ghilgameş cu soarele. Anul Nou sumerian, Akitu, cădea primăvara, în luna Nissanu, când începea anul agricol şi se semăna orzul, iar când soarele începea să strălucească mai tare, „omora” Taurul ceresc, trecându-l în obscuritate.

52 http://en.wikipedia.org/wiki/Gugalana

25

molimele, pustiirea şi războiul, având un caracter asemănător zeiţei infernale Ereşkigal, care-i devine soţie, dar are rang superior. Mai târziu akkadienii l-au denumit Irkalla, Infernul, iar asirienii Erra. Generalul său era Işum. Cultul său era oficiat în aşezarea Cutha53, iar astrul său reprezentativ era Marte.

Nergal, după http://www.crystalinks.com/sumergods.html

C.

Nuntă în Iad

53 John H. Walton, Ancient Near Eastern Thought and the Old Testament: Introducing the Conceptual World of the Hebrew Bible, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, 2006, p. 337.

26

Mitologia sumeriană vorbeşte despre o nuntă în Iad 54, care a avut loc în următoarele împrejurări: zeii au dat un ospăţ la care a fost invitată şi Ereşkigal, dar divinitatea Infernului nu a participat la acest banchet. Nu cunoaştem motivele pentru care nu a făcut-o: poate că avea fotofobie, sau poate din orgoliu şi ură. Ea îl trimite la ospăţ pe Namtar, vizirul său, demonul ciumei. Când Namtar ajunge la banchet, zeii se pleacă înaintea sa, dându-i cinstea cuvenită, dar Nergal nu face aceasta înadins şi-l jigneşte pe Namtar. Nu ştim care este motivul pentru care Nergal l-a ofensat pe Namtar: se înfuriaseră zeii pe faptul că zeiţa Ereşkigal nu venise personal la ospăţ şi căutaseră un pretext pentru a o pedepsi? Victor Kernbach speculează: Deşi în miturile mesopotamice existau nişte raporturi riguros protocolare între zeii cereşti şi zeii infernali, întemeiate pe respectul reciproc şi pe o politeţe ceremonioasă, totuşi, de astă dată ceilalţi zei se înfurie şi trimit, ca represalii împotriva surorii lor Ereşkigal, pe zeul războiului, Nergal (…) 55

Sau avea cumva Nergal intenţia secretă de a cuceri domeniul tenebrelor şi a ales să ofenseze emisarul infernal pentru a fi expediat de ceilalţi zei în Infern, unde urma să dea socoteală pentru comportamentul său? Oricum, zeii îl trimit pe Nergal în Infern, iar şiretul zeu Enki, în ipostaza sa de trickster, îl dăscăleşte pe Nergal cum să procedeze pentru a nu rămâne captiv acolo. Trimis, deci, s-o pedepsească pe Ereşkigal, el îşi ia 14 ciraci şi coboară în Infern, războindu-se metodic şi etapizat. Victor Kernbach continuă relatarea: ...la prima poartă pune „fulgerul sclipitor”; la a doua, „febra istovitoare”; la a treia, „flacăra distrugătoare”; la a patra „pândarul” etc., fără să-i opună nimeni rezistenţă, nici demonul ciumei, Namtar, care-i era cel mai fidel zeiţei sale; însă chiar acesta îi descuie lui Nergal zăvoarele, astfel că zeul războinic o apucă de păr, trăgând-o de pe tron, iar când e gata să-i taie capul, ea îl roagă să întârzie până când îi comunică o propunere esenţială; uimit de umilinţa neaşteptată a zeiţei, Nergal acceptă s-o asculte şi e cerut în 54 A se vedea „Nergal and Ereshkigal”, tradus de A.K. Grayson, în The Ancient Near East – An Anthology of Texts and Pictures, pp. 83-92.

55 „Ereshkigal”, în Victor Kernbach, Dicţionar..., p. 171.

27

căsătorie, oferindu-i-se ca zestre tot Infernul. Plăcându-i locul şi îndrăgostindu-se subit de zeiţă, Nergal o sărută şi se aşează lângă ea pe tron, devenind co-proprietar şi rege al lumii subterane şi singurul zeu care, coborând în Infern, a reuşit să rămână viu.56

Aşadar, Ereşkigal pune capăt văduviei ei, căsătorindu-se cu Nergal care este unchiul ei, fiind frate cu Nanna(-Sün), tatăl zeiţei. În urma căsătoriei lui Nergal cu Ereşkigal, se poate spune că forţele active ale molimelor, pustiirii şi războiului se unesc cu forţele mai pasive ale morţii.57 D.

NAMTAR, ÎNGERUL MORŢII

Namtar era vizirul zeiţei Ereşkigal, zeu (dingir) demonic al ciumei sau, cum va apărea în mitologia semitică, înger al morţii. Era heraldul zeiţei şi izvoditor de reguli. Se spunea despre el că este înconjurat de demoni.58

III.

PANDEMONIUM SUMERO-AKKADIAN

În această parte a studiului vom discuta despre pandemonium-ul sumero-akkadian, despre demonii în existenţa şi acţiunile cărora credeau locuitorii bazinului mesopotamian. După cum zeii aveau o anumită ierarhie, la fel aveau şi demonii, dar mult mai imprecisă. Esenţialmente, demonii erau inferiori zeilor. Totuşi, într-un fel imperfect şi nedesluşit, aceste fiinţe se împărtăşeau din divinitate şi, deşi „calitativ” erau inferiori zeilor, totuşi, ei erau superiori oamenilor.

56 „Nergal”, în Victor Kernbach, op. cit., p. 418.

57 Glenn S. Holland, Gods in the Desert: Religions of the Ancient Near East, Rowan and Littlefield Publishers, Lanham, Maryland, USA, 2010, p. 162.

58 „Namtar”, în Victor Kernbach, Dicţionar..., p. 413 şi http://www.britannica.com/EBchecked/topic/376937/Mesopotamian-religion/68267/Myths#ref559313

28

În limba sumeriană, termenul „demoni” este udug59. Imensa majoritate a acestor demoni erau răi, caz în care erau denumiţi Edimmu sau Ekimmu, iar dacă demonii erau buni, atunci aceştia erau denumiţi şēdu. A.

Edimmu/ Ekimmu, demonii răi „divini”

În imensa lor majoritate, demonii erau fiinţe rele. Ei sălăşluiesc în Galla/ Irkalla şi, când vin pe Pământ, acţionează cumplit. Iată, de exemplu, ce se scrie despre ei în „Moartea păstorului Dumuzi”: Nu ştiu ce este hrana, nici apa de băut; Făina presărată la jertfă nu-i atrage; Nu sorb din apa de libaţii; Ni vor nici daruri de-mbunare; La sînul femeiesc nu stau să se desfete, Nici nu sărută pruncii îndrăgiţi.60

1. Arhi-demonul Kur/ Asag

Într-o perioadă mai târzie, mitologia sumero-akkadiană va vorbi despre Kur, un alt demon interesant datorită modului în care era figurat: el era un dragon sau un balaur demonic înaripat, locuind în Infern.61

59 Sabatino Moscati, Vechi imperii ale Orientului, edit. Meridiane, Bucureşti, 1982, trad. A. Lăzărescu, p. 55-56.

60 Constantin Daniel şi Ion Acsan, op. cit., p. 15.

61 „Kur”, în Victor Kernbach, Dicţionar..., p. 288.

29

Imagine preluată de pe http://images.search.yahoo.com/search/images? _adv_prop=image&fr=mkg030&va=red+dragon Probabil cam aşa arăta arhi-demonul Kur/ Asag în viziunea sumeroakkadienilor. Nu putem să nu remarcăm asemănarea dintre reprezentarea sa sumeriană şi modul în care este văzut Dracul apocaliptic în varianta populară a religiei creştine. 30

El va fi numit mai des Asag, devenind locatar al Infernului şi patron al tuturor molimelor şi bolilor lumii. Simpla sa prezenţă face ca peştii să ardă de vii în râuri. El se împerechează cu munţii, care zămislesc demoni de piatră 62. Acest arhi-demon şi progeniturile sale atacă uneori Panteonul, iar zeul războinic Ninurta îl izgoneşte lovindu-i cu ghioaga fermecată, vorbitoare, denumită Şarur şi cu trăsnetele63 şi fulgerele sale64 şi restabileşte ordinea atât de dragă zeilor. 2. Anunnaki, zeităţile infernale administrative

În Tărâmul Subpământean Galla/ Irkalla mai sălăşluiau şi demonii divini Anunnaki: aceştia erau „progenituri princiare”, „divinităţi secundare artizane (…), consacrate construcţiei şi distrugerii, lucrând din ordin şi fără drept de iniţiativă”.65 Se pare că, iniţial, despre aceste zeităţi fuseseră zeităţi celeste, întrucât în numele lor intră particula An(u), „cer”, dar ulterior, nu se ştie cum, au ajuns zeităţi infernale. Anunnaki sunt şapte zei inferiori care trudesc din greu pentru zeii superiori, dar care, după crearea omului şi punerea acestuia la muncă, au fost eliberaţi din servitute. Totuşi, ei au nişte funcţii administrative: guvernează prima din cele trei încăperi de judecată din palatul Ekalgina 66 din Tărâmul Subpământean, verificând listele, astfel încât acolo pătrundeau numai cei care erau morţi şi înmormântaţi, precum şi învăţaţi despre regulile Tărâmului.67

62 http://en.wikipedia.org/wiki/Asag

63 O altă paralelă: imprecaţia „Trăzni-te-ar Dumnezeu!” pe care o rostesc unii trădează, de fapt, concepţia păgână care spune că zeul, fie el Ninurta, Zeus, Iupiter sau Odin, luptă împotriva Demonului suprem, Gigantul, balaurul, Dracul, cu fulgere şi trăznete.

64 Un soi de titanomahie.

65 „Anunnaki”, în Victor Kernbach, Dicţionar ..., p. 35.

66 A se vedea Constantin Daniel şi Ion Acsan, op. cit., p. 68.

31

3. Udug/ Utukku

Demonii Udug (sumeriană)/ Utukku (akkadiană) erau fraţi cu Anunnaki şi erau tot în număr de şapte. Sarcina acestora era aceea de a se înfăţişa la sacrificii şi arderi de tot şi de a duce în Infern sângele, ficatul şi alte părţi cărnoase ale animalului jertfit68. a. Alţi zei infernali

Alţi zei infernali sunt Neti, căpetenia paznicilor de la porţile Tărâmului Subpământean69, Alû, care nu avea nici gură, nici buze, sau urechi, era androgin şi ataca oamenii în zona pieptului, sufocându-i 70, precum şi Ninki, Endukugga, Nindukugga, Enmul, Ninmul, rude cu zeul Enlil.71

b. Pasărea Anzu/ Imdugud

Aceasta este o făptură înaripată, probabil un vultur cu cap de leu, o pasăre a tunetului, a furtunii. La un moment dat, a reuşit să-i fure lui Enlil „Tăbliţa destinelor”, nimbul de lumină şi me-urile, atributele divine, după care s-a proclamat stăpâna universului. Cu mari greutăţi, zeul Ninurta a izbutit s-o învingă şi să restabilească ordinea cosmică tulburată. Mult mai târziu, ea era evocată la sărbătorile babiloniene de Anul Nou. Rămâne simbolul divinităţilor învinse de zeii renovatori.72 67 John H. Walton, op. cit., pp. 318, 328.

68 http://en.wikipedia.org/wiki/Utukku

69 Constantin Daniel, Ion Acsan, op. cit., p. 124.

70 http://en.wikipedia.org/wiki/Alû

71 Constantin Daniel, Ion Acsan, op. cit., p. 125.

72 „Anzu”, în Victor Kernbach, Dicţionar..., p. 35

32

Cu toate acestea, pasărea Anzu sau Imdugud avea şi rol benefic, ocrotind căminele şi sanctuarele. Aspectul său fizic a supravieţuit cultural până în zilele noastre, sub forma grifonilor din legende şi basme. Mai menţionăm că în Mesopotamia exista un mit care spunea că zeiţa Inanna a sădit în grădina ei sacră un huluppu – poate un fel de salcie – şi, după ce acesta a crescut şi zeiţa a vrut să-l taie, nu a putut, pentru că printre rădăcinile sale îşi făcuse cuib un şarpe, demonul feminin Lilith se aciuase în coroana copacului, iar în vârf pasărea Imdugud îşi instalase puii în vârful copacului.73 Acest fapt merita adus în discuţie pentru că nu este unic ci, dimpotrivă, după cum spune Joseph Campbell, el (împreună cu alte elemente care se constituie într-un tipar cultural) apare şi în alte mitologii: Arborele Vieţii sau Copacul Cosmic, cu vulturul în vârf şi şarpele la rădăcină poate fi întâlnit în Egipt, India, China, precum şi în perioadele târzii ale civilizaţiilor înalte Maya-Aztec şi peruviană.74 B.

Demonii răi „ocazionali”

Pe lângă demonii răi „divini” de mai sus, existau şi demoni „ocazionali”, duhuri rele; ei proveneau de la diferite categorii de morţi: unii fuseseră oameni răi; alţii nu aveau morminte sau nu li se oficiase slujba de înmormântare, sau aveau morminte dar nu aveau rude care să îngrijească de ele; alţii fuseseră accidentaţi sau înecaţi; în sfârşit, mai erau şi fecioarele nemăritate sau prostituatele răpuse de boală. Aceste duhuri rele puteau fi mai sedentare, preferând ungherele întunecoase şi pustii, ruinele, mormintele, cimitirele, orice loc care inspiră groază sau cel puţin frică, sau puteau „cutreiera pământul” 75, „umblând prin locuri fără apă, căutând odihnă, fără a o găsi” 76, rătăcind neliniştite, în

73 Constantin Daniel, Ion Acsan, op. cit., p. 29-30.

74 Joseph Campbell, The Masks of God – Primitive Mythology, Penguin Compass, New York, USA, 1991, p. 212.

75 Iov, 1:7.

76 Evanghelia după Matei, 12:43.

33

tenebre, deşerturi77 şi îşi răzbunau soarta atacând oamenii, îngrozindu-i şi provocându-le nenorociri78.

C.

Manifestările şi aspectele demonilor

Cum se manifestă şi cum arată demonii? Ei se manifestă prin şuieratul vîntului şi prin tunete, prin voci de animale care înspăimântă, iar de arătat, arată... îngrozitor şi variat. Sumero-akkadienii şi-i închipuiau ca având trup de om şi cap de animal, sau o combinaţie de mădulare aparţinând mai multor animale. „Iată, de exemplu, demonul care aduce durerea de cap, deosebit de temută”, scrie Sabatino Moscati: Durerea de cap vine din Infern... Are capul unui demon, Forma unui vîrtej, Aspectul cerului întunecat, Chipul ca umbra adîncă a pădurilor, Mîna ei este o cursă, piciorul ei e o capcană... Ea pîrjoleşte membrele, Le tulbură, pustieşte trupul, Este un rău care fărîmă membrele ca pe un vas de lut... Îl doboară pe cel puternic ca pe o trestie, Îl nimiceşte pe cel tare ca pe un bou.”79

Sau un alt text, Descîntec împotriva demonicei Lamaştum, scris, e drept, de vechii babilonieni şi nu de sumerienii de care ne ocupăm noi, dar care merită inserat aici pentru a arăta o închipuire a demonilor: Zeul Anum a creat-o, divinul Éa a făcut-o să crească; Are chipul de căţea, a sortit-o Enlil; Are mîinile uscate, degetele nespus de lungi; 77 Sabatino Moscati, op. cit., p. 55.

78 Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, p. 46.

79 Ibidem, p. 47.

34

Unghii foarte ascuţite, coate urîte; Pătrunde prin poarta casei, se vîră prin crăpătura uşii; Strecurîndu-se înlăuntru, ea ucide pruncul; De şapte ori se leagă de pîntecele lui...80

Într-un Univers în care toate lucrurile erau predestinate conform „Tăbliţei destinelor”, care era scrisă de zeul suprem Enlil la fiecare Akitu, sau An Nou, în care lucrurile îşi aveau rostul lor şi lumea avea un mers stabilit (o întreţesere de liniaritate cu circularitate, după cum vom vedea altă dată, studiind Praznicele Orientului Apropiat Antic), oare puteau demonii să atace şi să vatăme pe oricine, oricum şi oricând voiau ei?... Nu, ci într-un Univers bazat pe conceptul de omologie, de corespondenţe, de „legea cauzei şi a efectului” – cum se va articula această legitate în vremurile de mai târziu – demonii aveau voie să necăjească doar pe cei care comiseseră păcate! Atât în „Moartea păstorului Dumuzi”, cât şi în versiunea sumeriană a „Pogorârii zeiţei Inanna în Infern”, demonii sunt fiinţe supraomeneşti care acţionează la comanda zeilor, pentru a face bine sau rău, în calitate de agenţi divini. Dar... necazul era că toţi oamenii aveau păcate! Înainte de a săvârşi păcate, omul însuşi era păcătos: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea!” Acesta nu este Psalmul 51:5, ci este chiar concepţia sumeriană: potrivit cuvintelor lui Jean Deshayes, în Sumer se credea că „Niciodată vreun copil fără păcat n-a ieşit din pîntecele mamei sale.”81 Or, pe lângă faptul că omul se năştea păcătos, el mai şi păcătuia82. Calea care deschide mai direct uşile demonilor este, fireşte, păcatul. El poate fi de cele mai felurite naturi: nerespectarea unui ritual religios este pusă alături de furt şi asasinat. Ceea ce reflectă acea unitate în credinţa pe care

80 Constantin Daniel şi Ion Acsan, op. cit., p. 47.

81 Jean Deshayes, op. cit., vol. al II-lea, p. 57. Sublinierea aparţine savantului francez, care recunoaşte că, desigur, „concepţia biblică a păcatului originar n-a fost exprimată desigur nicăieri cu atâta claritate ca în Geneză.”

82 Desigur, nu era păcătos pentru că păcătuia, ci pentru că era păcătos păcătuia...

35

am văzut-o ca fiind proprie gîndirii mesopotamiene: vina rituală şi vina morală alcătuiesc, în concepţia lor, un singur lucru. 83

Chiar mai mult: în gândirea sumero-akkadiană se credea că nu numai nerespectarea unui ritual religios atrăgea atacarea unui om de către un demon, ci şi alte culpe „minore”: intrarea în contact cu o fiinţă impură care-l contaminează pe om, îl spurcă, sau orice altă greşeală, cât de mică. În acest caz, omul se îmbolnăveşte sau sărăceşte, sau are parte de suferinţe. ...Cititorule, dacă stai cumva cu sufletul la gură, aşteptând să-ţi dezvălui modurile în care se putea obţine izbăvirea de atacurile demonice, vei fi dezamăgit: discuţia ar glisa spre o temă pe care nu ne-am propus s-o abordăm aici, şi anume magia sumero-akkadiană. Dar, desigur, şi această temă va fi tratată în viitoarea lucrare despre religiozitatea sumero-akkadiană.

IV.

TĂRÂMUL SUBPĂMÂNTEAN

Iniţial, Tărâmului Subpământean sau Infernului i se spunea Galla, iar mai târziu i se va spune Kigallu84 sau Irkalla85. El trebuie cuplat cu discursul despre sufletele morţilor şi viaţa după moarte sau lumea de apoi. Se pare că în structura mentală omenească există o convingere care afirmă că... trupul material al fiinţei umane este dublat de un element independent şi imaterial (dublu, spirit, suflet etc.). (…) el îşi continuă oricum existenţa după moarte. Indestructibil şi nemuritor, „dublul” se instalează într-un tărîm care este (...) apropiat şi deschis lumii celor vii (cultul strămoşilor la primitivi) (…). El trăieşte viaţa diminuată a unei umbre, indiferent de meritele sau păcatele anterioare (Infernul clasic) (…) Între lumea celor vii şi cea a morţilor, delimitarea nu este niciodată absolută; există porţi care permit trecerea anumitor aleşi de cealaltă parte (…). Dar spiritele se pot afla şi printre noi, se

83 Sabatino Moscati, op. cit., p. 47.

84 A se vedea „Kigallu”, în Victor Kernbach, Dicţionar..., p. 282.

85 Despre acest subiect se poate lectura în Pogorârea zeiţei Inanna/ Iştar în Tărâmul Subpământean şi în Epopeea lui Ghilgameş.

36

pot manifesta sau pot fi contactate, credinţă perpetuată din vremurile străvechi pînă la spiritismul modern.86

John H. Walton face un comentariu elocvent despre sufletul omului după moarte, călătoria sa spre Tărâmul Subpământean şi existenţa sa în cetatea de lapislazuli, înconjurată de şapte ziduri şi în palatul Ekalgina: În Mesopotamia, Tărâmul Subpământean era cârmuit de zei, în special de regina Ereşkigal şi consortul ei, Nergal. Şi zeii Anunnaki ajutau la administrarea acestui Tărâm. Atât din punct de vedere politic, cât şi arhitectural, el era închipuit ca o cetate. Şapte ziduri, fiecare cu propria sa poartă, înconjurau cetatea. Înainte de a trece prin acestea, răposaţii trebuiau să traverseze ţinutul de stepă infestat de demoni şi râul Hubur. După ce îndurau toate aceste încercări, ceea ce ei urmau să descopere făcea ca efortul să pară puţin meritoriu: „La casa ale cărei intrări sunt jefuite de lumină, Unde ţărâna este merindea lor şi glodul hrana lor. Ei nu văd lumina, ci sălăşluiesc în beznă Ca păsările se-nveşmântă, având în loc de straie, aripi (Şi) huzureşte pe zăvoare şi pe canatul uşii colbul...” Această descriere şi altele ca ea se bazează pe observaţii privitoare la mormânt şi cadavru. După moarte, în timp ce trupul putrezeşte, fantoma „se alătură mulţimii nenumărate de spectre, adunate acolo de la începutul timpului şi pe vecie pentru a duce o existenţă neguroasă şi jalnică, fapt sugerat de cadavrul rigid şi meditativ, precum şi de imaginea fabuloasă a unui Subpământ de noapte întunecoasă, de tăcere grea şi de somn nesfârşit şi greu.”87 Multe texte pun existenţa morţilor din tărâmul subpământean în paralel cu oamenii care dorm88, ceea ce sugerează că, într-o stare semi-conştientă, disconfortul lor este înlăturat. Totuşi, după alte relatări, aura deznădejdii este întrucâtva alinată, întrucât viaţa de apoi este caracterizată în unele feluri paralele cu viaţa de pe pământ. De exemplu, despre soare se spune că trece prin tărâmul subpământean după ce apune în ţinutul celor vii deplasându-se 86 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 2000, trad. T. Mochi, pp. 30, 31.

87 Bottéro, Religion, p. 107.

88 Cf. Textelor citate de J. Scurlock, „Ghosts in the Ancient Near East”, HUCA 68 (1997): 81-82.

37

înapoi spre est, pentru a răsări a doua zi dimineaţă. Aceasta sugerează că întunericul tărâmului subpământean este împrăştiat, chiar dacă pentru un timp scurt, la intervale regulate89. Condiţiile abia tolerabile pot fi alinate prin atenţia continuă pe care le-o acordă cei care rămân în ţinutul celor vii. Această premisă era temelia cultului morţilor.90

Aşadar, „întunericul şi praful sunt cele două elemente caracteristice infernului mesopotamian, în care rătăcesc sufletele, înzestrate cu aripi, zburînd la întîmplare şi hrănindu-se cu noroi.”91 Apelăm acum la un text sumerian care prezintă cu dramatism aserţiunile noastre de mai sus. Textul se numeşte Enkidu în lumea subpământeană, şi-l reproducem după autorii Constantin Daniel şi Ion Acsan: „Spune-mi, prietene, spune-mi, prietene! Spune-mi care-i orînduiala lumii de jos, pe care o cunoşti!” „Nu ţi-o spun, prietene, nu ţi-o spun! Dacă ţi-aş dezvălui orînduiala lumii de jos, pe care o cunosc, te-ai aşeza şi ai plînge!” „Prea bine, mă voi aşeza şi voi plînge!” „Trupul meu...mîngîiat de tine şi primit cu încîntare, acum e ros de viermi ca o haină ponosită. Soţia ta...mîngîiată de tine şi desfătarea inimii tale, are acum trupul acoperit de colb!” Atunci Ghilgameş, prăvălit la pămînt, grăi. Ghilgameş cel prăvălit la pămînt zise: „Pe cel care a căzut (lacună) l-ai văzut? „L-am văzut!” (Lacună.) „Pe cel prăvălit de pe catarg...l-ai văzut?” „L-am văzut...cum smulgea un ţăruş...” „Pe cel care a răposat...l-ai văzut?” „L-am văzut. Stătea întins pe un culcuş de noapte şi bea apă curată.” „Pe cel ucis în luptă l-ai văzut?” „L-am văzut! Tatăl şi mama lui îi săltau capul, iar soţia-i plîngea...prăvălită peste el.” 89 W. Heimpel, „The Sun at Night and the Doors of Heaven în Babylonian Texts”, JCS 38 (1986): 127-51, discută pe larg informaţiile contradictorii privitoare la această chestiune din textele primare. El conchide că un soare semnificativ redus dă lumină în tărâmul subpământean sub linia de apus a orizontului puţin timp înainte de a se retrage în domeniile sale pentru petrecerea nopţii.

90 John H. Walton, op. cit., pp. 318-319.

91 Georges Minois, Istoria infernurilor, edit. Humanitas, Bucureşti, 1998, trad. Alexandra Cuniţă, p. 15.

38

„L-ai văzut pe cel al cărui leş zace aruncat în cîmp?” „L-am văzut. Duhul lui află odihna subpămănteană.” „L-ai văzut pe cel de duhul căruia nu se sinchiseşte nimeni?” „L-am văzut. Mînca resturile din ulcele şi rămăşiţele aruncate în uliţă...” 92

Într-o viitoare lucrare, mai amplă, vom discuta despre cultul morţilor la sumerieni.

V.

SPIRITELE BUNE ŞI ŞĒDU

Am vrea să ne apropiem de încheierea acestui studiu atât într-un mod optimist, cât şi într-un fel care să lase deschisă posibilitatea ca, în viitor, să continuăm studiul. Ca atare, ne vom focaliza pe spiritele bune şi şēdu. În mitologia sumero-akkadiană demonii răutăcioşi şi spiritele rele erau, într-adevăr, numeroase, dar existau şi spirite bune. Ele protejau templele, casele şi, pe baza unui „legământ”, chiar fiinţele umane. Mai concret, în gândirea sumero-akkadiană exista posibilitatea încheierii unui „legământ personal şi sacru” cu o zeitate sau un spirit, de obicei minor, denumit şēdu.93 Jean Deshayes notează: Chiar şi oamenii cei mai umili îşi aveau zeul lor personal, obiect al unui cult particular, şi cel mai adesea lipsit de nume. Zeii aceştia protectori erau un fel de interpuşi pe lângă marile divinităţi inaccesibile, îi asistau pe oameni în lupta lor necurmată împotriva demonilor, îi ajutau în toate împrejurările grele ale vieţii şi, mai cu seamă, le ofereau un remediu împotriva păcatului. 94

92 Constantin Daniel, Ion Acsan, op. cit., pp. 33-34.

93 A se vedea Daniel C. Snell, Religions of the Ancient Near East, Cambridge University Press, New York, USA, 2011, p. 28, precum şi Glenn S. Holland, op. cit., p. 169.

94 Jean Deshayes, op. cit., vol. al II-lea, p. 57. Aici se află, oare, rădăcinile închinării la sfinţi, mai degrabă decât la Zeul suprem?...

39

Şēdu, însă, nu încheia un legământ cu omul de dragul acestuia, ci considera acest legământ ca un angajament personal şi solemn de forma do ut des, adică „îţi dau ca să-mi dai”: „Eu, zeul, sunt dispus să-ţi ascult rugăciunile, să te compătimesc, să te protejez să te vindec de boli, să alung sărăcia de la tine, poate chiar să te îmbogăţesc, să mijlocesc pentru tine la zeii cei mari...şi să am grijă de tine...dacă şi tu ai grijă de mine, mă hrăneşti, îmi aduci ofrande şi libaţii, mă îmbraci, mă împodobeşti şi mă încoronezi.” Iată ce scrie un text cu privire la această relaţie de legământ: Închină-te în fiecare zi zeului tău. Jertfa şi binecuvântările (adresate lui) sunt însoţitori potriviţi tămâii. Adu-ţi înaintea zeului tău ofranda de bună-voie, Pentru că aceasta este ceea ce se cuvine faţă de zei. Adu-i zilnic rugăciuni, cereri şi prosternări şi-ţi vei primi răsplata. Atunci vei avea comuniunea deplină cu zeul tău. În înţelepciunea ta, studiază tăbliţa. Evlavia naşte favoarea, Jertfa prelungeşte viaţa, Rugăciunea ispăşeşte vina.95

Altfel spus, dacă omul are grijă de şēdu, şi şēdu va avea grijă de om: o mână spală pe alta, o simbioză izvorâtă din necesităţi reciproce, care tinde să-i plaseze pe partenerii „contractuali” la un nivel de egali. Dacă omul nu respecta partea sa de contract – într-o formă sau alta – şēdu îl părăsea. Există o expresie sumeriană care spunea despre un om ajuns la necaz: „L-a părăsit zeul”, ca şi cum l-ar fi părăsit norocul. Iar John H. Walton confirmă: „Aşadar, acestui zeu, înaintea oricărui altuia, îi datora omul închinare şi ascultare. (...) Acest trend, mai mult decât oricare altul, caracterizează perioada în care patriarhii au ieşit din Mesopotamia.”96 Aşadar, legămintele dintre sumero-akkadieni şi şēdu nu proveneau din altruism şi dragoste, care vor fi bine ilustrate în legământul personal pe care YHWH îl va face cu un sumerian semit, patriarhul Avram.

95 John H. Walton, op. cit., p. 144, apud W.G. Lambert, Babylonian Wisdom Literature, p. 105.

96 John H. Walton, op. cit., p. 150.

40

POSTFAŢĂ Am încheiat studiul pe care ni l-am propus să-l facem. Cu toate acestea, cine nu ştie că un sfârşit este, de fapt, un început?... Tocmai finalizarea acestui studiu a deschis alte perspective de studiu, a început să bătătorească alte poteci ale cunoaşterii. După cum scriam la început, în această lucrare am emis doar câteva consideraţii despre mituri şi mitologie, despre panteonul, pandemonium-ul şi Infernul sumero-akkadian. A rămas restantă discuţia despre întreaga religiozitate sumero-akkadiană. Cu ajutorul Celui Preaînalt, o vom elabora, îndeplinind astfel un act de onoare. Dar apoi, la picioarele noastre se vor aşterne alte poteci: una dintre ele este trasată de posibilitatea de a studia şi a elabora o lucrare despre 41

persoana, viaţa şi evoluţia spirituală a celebrului patriarh semit Avram, pe care-l onorează cele trei religii monoteiste, mozaismul, creştinismul şi islamismul. Se pare că deplasarea sa fizică, din cetatea-stat Ur spre Haran, Canaan, Egipt şi iarăşi Canaan, era dublată de un pelerinaj spiritual, înlăuntrul lui, el trecând de la politeism la henoteism, apoi la monoteism şi la monolatrie. Pe măsură ce descoperea că Cel care-l îmbiase să intre în legământ personal cu El nu era un şēdu, un zeu minor, un spirit insignifiant, ci chiar YHWH El Elyon, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului, patriarhul se transforma, devenea, se împlinea ontologic şi se desăvârşea duhovniceşte. În sfârşit, o altă potecă ce ne invită să păşim pe ea – şi promite să devină un bulevard triumfal – ar fi cea reprezentată de studierea vieţii şi a religiozităţii din întreaga Semilună Fertilă până la darea Legii pe Muntele Sinai...şi, eventual, de-acolo, trecând prin istoria evreilor, să ne îndreptăm spre cunoaşterea chipului mesianic al lui Iisus, Yeşua în contextul Său cultural şi civilizaţional. ...Oare pe care din aceste poteci să păşesc în viitor?... Cititorule, dacă ţi-a plăcut studiul de până acum, sau dacă ţi-a fost util la ceva, şi dacă ai vrea să beneficiezi de lecturarea altor lucrări, nu gândi fragmentar, în sistemul de „ori una, ori alta”, ci fii înţelept şi gândeşte evreieşte, holistic: decât să te rogi pentru mine să studiez una sau alta dintre temele sugerate mai sus, mai bine roagă-te să le studiez pe toate şi să finalizez elaborarea tuturor acestora... 

BE EZRAT HA-ŞEM!

BIBLIOGRAFIE: Articole:

97 Cu ajutorul Celui Preaînalt (ebr.).

42

97

„Anunnaki”; „Ereshkigal”; „Gizzida”; „Kigallu”; „Kur”; „Zeiţa cu şerpi”, de Victor Kernbach, în Dicţionar de mitologie generală, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989. „Şarpe”, în Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. al IIIlea, edit. Artemis, Bucureşti, trad. L. Zoicaş et al. Fără an. „Hymnal Prayer of Enheduanna: The Adoration of Inanna of Ur”; „The Deluge”, traduceri de S.N. Kramer; „Adapa”, relatarea B, descoperită în arhivele de la El-Amarna; „The Epic of Gilgamesh”, traduceri de E.A. Speiser, în The Ancient Near East – An Anthology of Texts and Pictures, James B. Pritchard (ed.), Princeton University Press, Princeton, New Jersey, USA, 2011. Cărţi: Albright, William Foxwell, From the Stone Age to Christianity – Monotheism and the Historical Process, second edition, The Johns Hopkins Press, Baltimore, Md., USA, third printing, 1967. Banu, Ion, Sensuri universale şi diferenţe specifice în filozofia Orientului antic, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967. Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 2000, trad. T. Mochi. Campbell, Joseph, The Masks of God – Primitive Mythology, şi Occidental Mythology, Penguin Compass, New York, USA, 1991. Daniel, Constantin şi Acsan, Ion, Tăbliţele din argilă – Scrieri din Orientul antic, edit. Minerva, Bucureşti, 1981. Deshayes, Jean, Civilizaţiile vechiului Orient, edit. Meridiane, Bucureşti, 1976, trad. C. Tănăsescu, vol. I – III. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I: „De la epoca de piatră la misterele din Eleusis”, edit. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag. Hislop, Alexander, The Two Babylons, London, England, Great Britain, 1858, disponibilă pe http://www.giveshare.org/library Holland, Glenn S., Gods in the Desert: Religions of the Ancient Near East, Rowan and Littlefield Publishers, Lanham, Maryland, USA, 2010. Kernbach, Victor, Miturile esenţiale, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978. Kramer, Samuel Noah, Sumerian Mythology, carte disponibilă pe http://www.sacred-texts.com/ane/sum/index.htm Minois, Georges, Istoria infernurilor, edit. Humanitas, Bucureşti, 1998, trad. Alexandra Cuniţă. Moscati, Sabatino, Vechi imperii ale Orientului, edit. Meridiane, Bucureşti, 1982, trad. A. Lăzărescu. Moscati, Sabatino, Vechile civilizaţii semite, edit. Meridiane, Bucureşti, 1975, trad. E. Costescu. Schneider, Tammi J., An Introduction to Ancient Mesopotamian Religion, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, USA, 2011. Snell, Daniel C., Religions of the Ancient Near East, Cambridge University Press, New York, USA, 2011. 43

Stan, Alexandru, Rus, Remus, Istoria religiilor, EIBMBOR, Bucureşti, 1991. Unger, Merrill F., Archaeology and the Old Testament, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, USA, fifth printing, 1963. Walton, John H., Ancient Near Eastern Thought and the Old Testament: Introducing the Conceptual World of the Hebrew Bible, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, 2006. *** The Ancient Near East – An Anthology of Texts and Pictures, James B. Pritchard (ed.), Princeton University Press, Princeton, New Jersey, USA, 2011. Dicţionare: Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. al III-lea, edit. Artemis, Bucureşti, trad. L. Zoicaş et al. Fără an. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989.

SITOGRAFIE: http://en.wikipedia.org/wiki/Akitu http://en.wikipedia.org/wiki/Alû http://en.wikipedia.org/wiki/Asag http://en.wikipedia.org/wiki/Babylon http://en.wikipedia.org/wiki/Enki http://en.wikipedia.org/wiki/Gugalana http://en.wikipedia.org/wiki/Janus http://en.wikipedia.org/wiki/Rod_of_Asclepius http://en.wikipedia.org/wiki/Serpent_(symbolism) http://en.wikipedia.org/wiki/Sin_(mythology) http://en.wikipedia.org/wiki/Snake_worship http://en.wikipedia.org/wiki/Utukku http://images.search.yahoo.com http://ro.wikipedia.org/wiki/Glykon http://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism http://www.bloganavazquez.com http://www.britannica.com/EBchecked/topic/376937/Mesopotamianreligion/68267/Myths#ref559313 http://www.britannica.com/EBchecked/topic/415722/Ningishzida http://www.crystalinks.com/sumerart.html http://www.crystalinks.com/sumergods.html http://www-etcsl.orient.ox.ac.uk/section4/tr4073.htm

44